Literatura ucraineană… Eseu de expunere (Nicolae Tomescu)

Publicat de nicolaetomescu, 10 martie 2022, 12:25 / actualizat: 10 martie 2022, 14:59

Primele scrieri ale ucrainenilor, „opere” produse în Rusia Kieveană (secolele XI-XIII), au fost compuse în slavona bisericească și reprezintă, astfel, patrimoniul literar comun rușilor, bielorușilor. După invazia mongolă (secolul al XIII-lea), literatura ucraineană a fost în declin – până la renașterea sa din secolul al XVI-lea. Limba ucraineană a devenit, până la începutul secolului al XIX-lea, principalul „vehicule” de exprimare literară; literatura din secolul amintit a reflectat dezvoltarea rapidă a conștiinței naționale ucrainene sub dominația rusă.

Ivan Kotlyarevsky, poet și dramaturg clasicist, a inaugurat literatura ucraineană modernă cu „Eneida” (1798)/parodie burlescă a „Eneidei” autentice a lui Virgiliu, care își transforma eroii în cazaci ucraineni/. Proza ucraineană modernă a fost inaugurată de romanul „Marusya” (1834), scris de Hryhorii Kvitka-Osnovianenko. În jurul anului 1830, orașul Harkov a devenit centrul romantismului ucrainean, cu autori precum Izmail Sreznevsky, Levko Borovykovsky, Amvrosii Metlynsky și Mykola Kostomarov, care au publicat materiale etnografice, interpretări autohtone ale istoriei ucrainene și colecții de legende populare/cronici cazone. În vestul Ucrainei, romantismul a fost reprezentat de „triada ruteană”: Markiian Shashkevych, Yakiv Holovatsky și Ivan Vahylevych. „Mișcarea” a atins apogeul în opera „romanticilor din Kiev”, și-a găsit cea mai înaltă expresie în „Frăția Sfinților Chiril și Metodiu” (1846).

Taras Hryhorovici Șevcenko, (25 februarie [9 martie, stil nou], 1814, Morintsy, Ucraina, Imperiul Rus – 26 februarie [10 martie, stil nou], 1861, Sankt Petersburg, Rusia), s-a dovedit a fi nu doar cel mai important poet ucrainean al secolului al XIX-lea, o figură majoră a renașterii naționale ucrainene; moştenirea sa privește „spiritul civic pus în slujba patriei”. Născut ca șerb, fusese eliberat în 1838, pe vremea studenției sale la „Academia de Arte” din Sankt Petersburg. Prima sa culegere de poezii, intitulată „Kobzar” (1840; „Bardul”), exprima istorismul și tendințele folclorice ale romanticilor ucraineni; poezia lui s-a îndepărtat, curând, de nostalgia pentru viața cazacilor și a trecut la o descriere mai „sumbră” a istoriei ucrainene, în special în/prin poemul (de mare întindere) „Haidamacii” (1841). Atunci când „Frăția secretă a Sfinților Chiril și Metodiu” era suprimată (1847), Șevcenko a fost pedepsit prin exil și serviciul militar obligatoriu (scrisese poemele „Visul”, „Ereticii”, „Caucazul”, „Epistola”, care „satirizau” asuprirea Ucrainei de către Rusia și „profețeau” o revoluție). Deși i s-a interzis să scrie sau să picteze (după moarte, câteva tablouri au fost achiziţionate de muzee rusești și ucrainene), a compus, clandestin, câteva poezii lirice. După liberare, în 1857, renașterea creativității și-a „ales” probleme istorice și morale (ucrainene, universale). „Testament”(ul) îi este încărcat cu obidă…

„De-oi muri, mormânt săpaţi-mi
Sus pe o colină –
Unde-i stepa nesfârşită,
Scumpa Ucraină.
Pe câmpiile întinse
Niprul între dealuri
Să se vadă, să se-audă
Vuietul de valuri…
Şi atunci, când o să piară
Duşmanii din ţară,
M-oi trezi şi voi ieşi eu
Din mormânt afară.
M-oi urca eu până-n ceruri,
Unde Domnul şede,
M-oi ruga… Da’ pân-atuncea
În Domnul n-oi crede.
Îngropaţi-mă, sculaţi-vă,
Jugul nimiciţi-l
Şi cu-al duşmanilor sânge
Sloboda stropiţi-o.
Şi-n familia frăţească,
Mare şi slăvită
Pomeniţi-mă cu-o vorbă
Bună, liniştită.”

„Testament” (25 decembrie 1845) /traducere de Iurie Barjanschi/

După Șevcenko, Panteleymon Kulish, poet și prozator („Chorna rada”; „Sfatul negru”), traducător și istoric, a fost continuatorul romantismului ucrainean.

Realismul ucrainean, care a început cu Marko Vovchok („Narodni opovidannia”, 1857; „Poveștile poporului”), s-a limitat, multă vreme, la teme populiste și la descrierea vieții satului. „Poezia realistă” s-a dezvoltat odată cu lucrările lui Stepan Rudansky și Leonid Hlibov. Opera romancierului Ivan Nechuy-Levytsky are, ca traseu, portretizarea vieții sătești în „Kaydasheva simya” (1879; „Familia Kaydash”) până la cea a intelectualității ucrainene în „Khmary” (1908; „Norii”). Panas Myrny (pseudonimul lui Panas Rudchenko) a fost principalul reprezentant al realismului ucrainean; descrierea nedreptății sociale și nașterea protestului social, în „Oare boii se dau jos când ieslea este plină?”/1880), reflectă o nouă dimensiune psihologică. Romanele naturaliste ale lui Ivan Franko „relatau cronica societății galițiene contemporane”, în poemele sale narative lungi /„Moysey” („Moise”), „Panski zharty” („Glumele nobilului”)/ și „Ivan Vyshensky”, care marchează apogeul realizărilor literare.

Modernismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se regăsește în dramele și dialogurile poetice ale unuia dintre cei mai inspirați poeți ucraineni, Lesia Ukrainka, în proza unor scriitori precum Mikhaylo Kotsyubinsky și Vasyl Stefanyk. În primele trei decenii ale secolului al XX-lea, literatura ucraineană a cunoscut o renaștere caracterizată printr-o o varietate de mișcări literare. Realismul, cu o tentă clar decadentă, a fost caracteristica cea mai notabilă a prozei lui Volodymyr Vynnychenko, în timp ce Pavlo Tychyna a fost cel mai important poet simbolist. Neoclasicismul „l-a produs” pe poetul Mykola Zerov, iar Futurismul a fost inițiat de Mykhailo Semenko.

După tulburările anului 1917, în „perioada de libertate relativă” acordată de bolșevici (anul amintit-1932) au apărut scriitori talentați, printre care povestitorul și criticul Mykola Khvylovy; acesta a început prin a lăuda „revoluția”, dar a devenit, înainte de a muri, tot mai critic la adresa politicilor sovietice. În 1932, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a început să impună „realismul socialist” ca „stil literar” obligatoriu. Marile epurări staliniste (1933-1938) au decimat rândurile scriitorilor ucraineni, mulți dintre ei fiind încarcerați, executați sau fugind în exil.

În perioada post-stalinistă a apărut o nouă generație, care a respins „realismul socialist”; măsurile represive luate în anii 1970 au redus la tăcere mulți dintre acești autori sau „i-au readus la cultura maselor, ca simplu mijloc de propagandă”.

Obținerea independenței Ucrainei (1991) a deschis oportunități pentru exprimarea literară autohtonă, dar, suprimarea – de către sovietici – a talentelor ucrainene aparținând deceniilor anterioare a lăsat dezideratul pe seama „generațiilor tinere” (nu îmi sunt prea clare formele lor de artă literară și scriere creativă)…

Nicolae Tomescu

redactor-șef