Lupii şi mieii. Etica înfrângerii (II)
Publicat de nicolaetomescu, 31 iulie 2016, 08:35
Atât termenul ,,Israel” cât şi termenul ,,Cannan” (ambii avînd variante) ne sunt cunoscuţi din documentele istorice şi din Biblie. Este imprudent să vorbim despre termenul ,,Israelit” în contextul arheologic al Palestinei primei perioade a Epocii Fierului. Din perspectiva rămăşiţelor arheologice[1], cu greu se poate folosi termenul ,,Israelit” pentru a desemna atât noile aşezări Efraim şi Manasseh, cât şi pe cele ale Galileii. Aşezările din Galileea trebuie înţelese ca fiind complet separate şi distincte de cele ,,aşezate pe dealurile centrale”. În afară de folosirea problematică a termenului ,,Israel” – pentru a desemna dealurile centrale ale Efraim-ului, denumirea se potriveşte oricărei regiuni a Palestinei în perioada anterioară celei de-a doua ,,părţi” a Epocii Fierului. Chiar şi astfel, termenul nu poate fi folosit cu certitudine dincolo de graniţele ,,statului” Israel (cu capitala la Samaria). Referiri la stelele din Merneptah nu ne sunt de foarte mare ajutor. Acest text prezintă doar utilizarea timpurie a numelui de ,,Israel”. În orice caz, nu corespunde nici utilizării numelui cu referiri la perioada asiriană, nici clanului shr’l din Samaria[2] şi niciunui pasaj din Biblie; nu putem afirma cu certitudine existenţa Israelului Biblic doar pornind de la stela israeliană[3].
Majoritatea arheologilor folosesc (discutabil, dintr-o anumită perspectivă) termenul ,,canaanit”. Aphek şi Megiddo nu sunt termeni ,,mai canaaniţi” decât sunt ,,israeliţi” Bethel sau Isbet Sarta. Termenul ,,canaanit”, aşa cum este el utilizat în arheologia biblică de astăzi, îşi are rădăcinile în tradiţiile Vechiului Testament; desemnează opusul termenului ,,israelit”, din prima perioadă a Epocii Fierului, cu un înţeles şi mai distorsionat. Pare inacceptabilă definirea termenului ,,canaanit” prin înrudirea cu acea cultură caracteristică ,,oraşului-stat al câmpiilor şi văilor”. Nu numai că devine oarecum arbitrar în privinţa limitărilor/restricţiilor, dar presupune o substanţă politico-etnică şi o unitate care nu corespund vreunei realităţi cunoscute, nici măcar din timpul Epocii Bronzului[4]. curent contestat de criticii istoricităţii unora dintre cărţile biblice..Nu numai că termenul ,,Canaan” este o denumire geografică necunoscută în acele vremuri de început, dar asocierile cu descrierea zonelor depresionare/de şes ale Palestinei – ca fiind dominate de oraşe-stat în timpul primei perioade a Epocii Fierului – pare de-a dreptul absurdă[5]. ,,Descentralizarea” agriculturii, a horticulturii şi a creşterii animalelor sunt caracteristice întregii Palestine. Hotarele în perimetrul cărora se folosesc termenii ,,canaanit” şi ,,israelit” nu prezintă nici o garanţie.
Până la urmă, chiar segmentul limitat căruia i te consacri trebuie inserat într-o schemă, cu sens bine precizat. Dacă distincţia dintre termenii ,,canaanit” şi ,,israelit” este aproape inexistentă, atunci când aducem în discuţie variatele tradiţii ale primei perioade din Epoca Fierului avem oare suficiente dovezi pentru a cataloga această perioadă drept cea a ,,naşterii Israelului”? Întrebarea cu privire la originile Israelului este una care priveşte evenimentele din timpul tranziţiei dintre ultima perioadă a Epocii Bronzului şi prima perioadă a Epocii Fierului; or, este această tranziţie unul dintre multiplii factori ce stabilesc legături între descendenţii preistorici care alcătuiesc, ulterior, o parte din Israel? În mod categoric, trecerea în revistă a modalităţii de ,,colonizare” în prima parte a Epocii Fierului nu ne oferă o clarificare (din punct de vedere istoric) în privinţa Israelului, deoarece chiar şi în câmpiile centrale ale Samariei valul noilor locuitori nu atinge adevăratul apogeu până în a doua perioadă a Epocii Fierului, când devine dificilă înţelegerea procesului de stabilire a originilor Israelului, pornind de la elementul de noutate adus tocmai prin modul de aşezare.
Din punctul de vedere al tradiţiilor biblică şi scolastică, ,,Monarhia Unită” a fost întemeiată de Saul în jurul anului 1020 î.Cr., continuând pe timpul domniilor lui David şi a fiului său, Solomon, cunoscând o dezvoltare spre ceea ce, cu uşurinţă, se poate numi ,,epoca de aur” a Israelului. Potrivit acestei tradiţii, după o perioadă de dezvoltare remarcabilă, cuceriri teritoriale şi influenţă, ,,Regatul Unit” al Israelului s-a separat în două regate independente – cel al lui Iuda, în sud[6] şi cel al Israelului, în nord[7]. Conform tradiţiei, deşi afectată de conflicte dianstice, Samaria a rămas capitala acestui stat până în momentul în care regatul va fi asimilat de către Imperiul Asirian (720 î.Cr.).
Luînd în consideraţie imaginea, relativ consistentă, a unei “esenţe” (bine stabilite) privind ,,colonizarea” în ţara deluroasă a Samariei şi în Jezreel (prima perioadă a Epocii Fierului), în acelaşi timp cu un proces de colonizare care nu a atins apogeul până în a doua perioadă a Epocii Fierului, s-ar putea chiar sugera că un regat al Israelului nici nu existase. Mai mult decât atât, este destul de greu de stabilit existenţa unui regat al lui Iuda, în sud. Abia după o lungă perioadă, populaţia din Iudeea devenise suficient de stabilă pentru a reuşi să se prezinte ca o ,,entitate politică regională”. Probabil că toate acestea au avut loc, cel mai devreme, în secolul al IX-lea. Colonizarea ulterioară a Iudeii este greu de explicat – ca prelungire a colonizărilor din Efraim (din prima parte a Epocii Fierului). Începuturile primei părţi a Epocii Fierului în Palestina nu reprezintă o reflectare a prosperităţii, sedentarizării şi dezvoltării. Mai degrabă, luând în consideraţie Palestina ca entitate, începuturile primei perioade a Epocii Fierului şi începuturile colonizării reprezintă perioade de mare instabilitate şi tranziţie. În orice caz, până în a doua perioadă a Epocii Fierului, situaţia Palestinei s-a modificat simţitor, iar proliferarea noilor colonizări a avut o cu totul altă cauză, diferită de cea de la începuturile Epocii Fierului. Nu există nicio mărturie care să ne permită stabilirea unei legături de ordin istoric între dovezile colonizării din Efraim (prima parte a Epocii Fierului) şi sedentarizarea ulterioară, din a doua parte a Epocii Fierului, în Iudeea. Nici măcar nu putem susţine faptul că aceste ultime colonizări sunt, în vreun fel, dependente sau derivate ale regiunii nordice. Agricultura, ca principală ocupaţie în aceste două regiuni diferite substanţial, separate de diferenţe ecologice semnificative şi despărţite de secole, pretinde explicaţii diferite.
Dinastia Omride, stabilită în Samaria, era, cu siguranţă, una istorică, dar regii acestei dinastii nu se prezentau ca succesori ai monarhiei Saulide. În mod clar, până la începutul secolului al IX-lea, odată cu apariţia Samariei, există suficiente dovezi arheologice care să justifice calitatea de stat a Israelului istoric. Anterior acestei perioade (lipsite atât de mărturii istorice, cât şi de succesiuni dinastice), este greu de crezut că putem vorbi despre Israel – din punct de vedere politic. Pare puţin plauzibilă orice supoziţie a existenţei unei ,,Monarhii Unite” de la originile Israelului. Unii istorici pot să interpreteze ,,Monarhia Unită”, dimpreună cu alte tradiţii aflate în legătură cu ,,gol yisra’el” unificat ,,original”, precum un efort târziu al Ierusalimului de a adopta tradiţiile israeliene ca fiind ale sale.
Par substanţiale argumentele aduse de numeroşi cercetători: L. Stager, M. Ibrahim, N.P. Lemche, G. Ahlstrom, J.A. Callaway, R.B. Coote, K.W. Whitelam. Aceştia stabilesc o legătură între cultura materială din ,,coloniile” Epocii Fierului, Palestina indigenă în Epoca Fierului şi ultima perioadă a Epocii Bronzului. Finkelstein observa faptul că aceste colonii din zona deluroasă reprezintă mai mult decât simple variaţii ale răspunsurilor la anumite evenimente ce au afectat întreaga Palestină. Deosebirile par mult mai puţin marcate pe zone – cum ar fi Shefela(h), aşezările din nordul Ierusalimului sau cele din regiunea Hazor, unde continuitatea persistă. Oricât de mare ar fi distanţa dintre Aphek şi Isbet Sarta, activităţile economice ale celor două aşezări sunt destul de diferite. Din această cauză, ne putem aştepta la diferenţe similare, inclusiv la nivelul culturii. Faptul, însă, nu ne spune nimic despre ,,problema etniticităţii”. Diversitatea aşezărilor din zona dealurilor centrale pare explicată, satisfăcător, ca rezultat al diferitelor ,,strategii de trai” ale populaţiei indigene a Palestinei, care se ocupa cu agricultura şi păstoritul. Toate acestea au fost stabilite în timpul primei perioade a Epocii Fierului şi s-au extins, cu repeziciune, în contextul dezvoltării survenite în a doua perioadă a Epocii Fierului, cu ajutorul economiei bazate pe horticultură.
Originea populaţiilor din zonele sudice înalte poate fi plasată nu doar mai târziu, dar este chiar posibil să fi fost legată de un proces de sedentarizare faţă de păstoritul din zonele de stepă, cu un orizont cronologic spre sfârşitul secolului al X-lea. ,,Istoriile regionale” ale originii poporului Palestinei – identificat mai apoi cu Israelul – bazate pe informaţii derivate din geografie şi arheologie, se separă, într-o manieră convingătoare, de viziunile istoriografice bazate pe tradiţiile originare israeliene. De fapt, cele două sunt incompatibile. Tradiţiile originare, formate în contextul unei concepţii deja existente despre Israel, nu sunt nici implicit, nici direct orientate spre probleme de istorie, dar au de-a face, mai degrabă, cu întrebările referitoare la înţelesul şi semnificaţia Israelului, a cărui viitoare orientare se prezintă drept matrice a tradiţiei[8].
Întrebările cu specific istoric despre originile Israelului sunt orientate, cu precădere, către trecutul popoarelor care au ajuns să se identifice cu Israelul; se limitează, totodată, la ceea ce cunoaştem deja (cu ajutorul tuturor informaţiilor, putem reconstrui trecutul). Fundamental pentru înţelegerea întrebărilor de ordin istoric cu privire la originile Israelului este să admitem că întrebarea se referă la originea popoarelor înseşi, la aşezările lor înţelese – mai târziu, de Biblie – ca Israel. O astfel de întrebare este simplistă; dar se păstrează, foarte clar reflectată, în cercetările istorice şi arheologice, deschisă unor răspunsuri descriptive concrete. Aşezarea iniţială a Palestinei din zonele deluroase centrale (înţeleasă drept inima vechiului Israel) s-a transformat, cu siguranţă, în ceva fundamental (fie şi ca speranţă a unei potriviri cu istoriografiile tradiţionale). Oricum, originea popoarelor şi a aşezărilor din alte regiuni decât cele de pe dealurile centrale rămâne, de asemenea, o chestiune esenţială, deoarece ele formează o parte fundamentală a tradiţiei israseliene. Mai mult, cu cât devine mai clar în istoria Palestinei faptul că ocupaţia şi exploatarea diferitelor regiuni s-a dezvoltat ca un proces distinct, orice întrebări legate de apariţia Israelului capătă nu doar un caracter de cercetare a dezvoltării pe plan istoric a acestor regiuni distincte, dar şi unul de analiză a procesului lor politic, cultural, de consolidare şi ,,unificare etnică”, lăsînd deoparte problema dezvoltării unităţii ca ideologie şi tradiţie a adevăratului Israel. Fără îndoială, datorită calităţii ideologice, tradiţionale şi literare a concepţiei biblice despre Israel, identificarea acestei percepţii cu o realitate istorică a Israelului, înafara textului, ar fi prea puţin credibilă.
Discuţia despre originea poporului şi a aşezărilor (ceea ce avea să devină Israelul tradiţional) nu presupune, apriori, o discuţie despre ,,tranziţia” de la ultima perioadă a Epocii Bronzului către Epoca Fierului. Aşezarea unor ,,colonii” ale Palestinei trădează o aparentă continuitate locală, precedînd Epocile Bronzului şi ale Fierului, iar alte regiuni (asociate cu Israelul, prin tradiţie) apar abia câteva secole mai târziu, incluzînd regiuni precum Issahar şi Iudeea. Nu este imperativ să înţelegem (nici măcar în ceea ce priveşte istoriografia biblică) esenţa vechilor aşezări israelite ca învecinate cu cele din prima perioadă a Epocii Fierului; nici nu există un motiv clar să punem pe picior de egalitate manifestările timpurii ale aşezărilor cu începuturile Israelului. Dacă tradiţiile biblice reprezintă o refracţie istorică a trecutului real, istoria Israelului, ca popor, trebuie asociată unificării zonelor înalte, centrale, cu văile joase, înălţimile şi zona de coastă a Iudeii, Shefelah, Galileea, Gilead din Transiordania, zona sudică de stepă. Acest lucru nu s-a întamplat, însă, anterior începuturilor perioadei persane. Istoria originilor Israelului trebuie găsită în dezvoltarea unor astfel de unităţi pentru regiunile Palestinei şi identificarea rezultatului, potrivit tradiţiei israeliene. Originile poporului israelian se regăsesc în originile şi istoriile unor regiuni aparent distincte. Ca observaţie, căutarea originilor Israelului se contopeşte cu istoria Palestinei. Sunt, într-adevăr, confluente…
[1] Ale primei perioade – Epoca Fierului.
[2] Ostraca… Thomas L. Thompson citează din A.Lemaire, ,,Excursus II: Le Clan D’April et Israel, les Origines de la Confederation Israelite”, Inscriptions Hebraiques Tome I: Les Ostraca (Paris, 1977), pp. 283-286, în op. cit., p. 311.
[3] Thomas L.Thompson invocă studiul lui L.E.Stager, ,,Merneptah, Israel, and Sea Peoples: New Light on the old Relief”, Eretz Israel 18 (1985), pp. 56-64, dar şi ,,The Archaelogy of the Family in Ancient Israel”, BASOR 260 (1985), pp. 1-35 – această contribuţie referindu-se, după cum va rezulta mai jos, la aspecte culturale.
[4] Revenind la curentul care acordă credibilitate ,,părţilor timpurii” ale Bibliei (curent contestat de criticii istoricităţii unora dintre cărţile biblice)… W.F.Albright, The Archaelogy of Palestine, 1949, 83: ,,Perioada de mijloc a Epocii Bronzului corespunde cu Vârsta Patriarhală din Biblie”. ,,Deplasarea Terahidă” din Ur către Harran şi extremitatea vestică avusese loc, după toate probabilităţile, în secolele 20 şi 19 î.Cr., iar Migraţia lui Iacob către Egipt poate fi plasată undeva în secolul 18 sau, ,,cel mai târziu, în secolul următor prin conexiune cu mişcarea Hicsoşilor.” Anterior, în 1918, E.Kraeling (Aram and Israel, 17, for the move to Palestine, cf. 31) a interpretat ,,migraţia lui Terah” dinspre Ur către Harran ca pe o mare ,,mişcare de populaţie Suti din Chaldaea până la Eufrat”. În zilele noastre, unii specialişti apelează la aceeaşi interpretare, populaţia Suti a fost ,,înlocuită”, în schimb, de ,,Amoriţi” sau “Beniaminiţi”. Pare greu de crezut că ar exista o mare probabilitate ca patriarhii să aibă grade de rudenie cu aceşti nou veniţi, dar, datorită (îndeosebi) scrisorilor descoperite la Mari ,,am dobândit o înţelegere superioară a lor – prin comparaţie cu populaţia Suti”. Concluziile pot prelua din ambii cercetători: la sfârşitul perioadei de mijloc a Epocii Bronzului, ,,scrisorile Mari” au conferit un suport de mare forţă tradiţiei Israelite, în virtutea căreia strămoşii migrau spre Canaan din regiunea Harran (vezi şi Review of the Two Sources of the Predeuteronomic Primeval History JE în Gen 1-11, JBL 57, 1938, 231). Trebuie spus că Albright va deveni, după 1961, mult mai reţinut în interpretarea dovezilor (ipoteza amorită şi o concepţie despre condiţia semi-nomadă a patriarhilor vor ceda în faţa unei noi analogii).
[5] Desigur, aceste observaţii sunt preluate (şi oarecum interpretate) din Thomas L.Thompson, op. cit. + The Historicity of the Patriarchal Narratives. The Quest for the Historical Abraham, Trinity Press International, Harrisburg, Pennsylvania, 2002.
[6] Continuând dinastia Davidică până la căderea Ierusalimului, din anul 586.
[7] Care, după o succesiune de domnii în Penuel şi Tirza(h), a fost, cu adevărat, instituit sub dinastia lui Omri, în Samaria, la începutul secolului al IX-lea…
[8] Th.L.Thompson, The Historicity of the Patriarchal Narratives. The Quest for the Historical Abraham, Trinity Press International, Harrisburg, Pennsylvania, 2002, p. 299.
fragment al unei viitoare cărți
Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii
