Magellan: „Biserica spune că pământul este plat, dar știu că este rotund(…)”
Publicat de nicolaetomescu, 31 octombrie 2020, 12:40
În copilărie, aventurile imaginației eliberau fructul zilelor și nopților, pentru a le închide, apoi, la altă vârstă, în obsesii prețioase (pline de neputință)…
Oare când frământăm cărți mai vechi, fără a mai aștepta ca lumea să-și deschidă brațele, ne amintim și de gânduri care existau, cunoscute și citite de noi cu lentilele conștiinței?
*
Navigatorul portughez Fernão de Magalhães (17 octombrie 1480–27 aprilie 1521), căpitanul flotei de mari proporții care a navigat, pentru întâia oară, pe un traseu „de legătură” între oceanele Atlantic, Pacific și Indian, în căutarea unei noi rute către Indii și condimentelele sale prețioase, s-a născut la Sabrosa (regiunea Trás-os-Montes, nordul Portugaliei), pe 3 februarie 1480. A aparținut „celui de-al patrulea ordin” al nobilimii portugheze[1]. La 25 de ani, se înscria voluntar pentru călătoria în Indiile de Est (China, Japonia, India, Arabia și Persia), însoțind primul vicerege portughez al Orientului[2]…
Călătorind mereu, Magellan a făcut parte din expedițiile care au atins Kilo, Sumatra, Malacca; în 1506, era rănit în Cananor; în 1508, s-a întors în India, unde a suferit alte răni/ bătălia de la Diu. În 1510 primea titlul de căpitan, ca recunoaștere a serviciilor aduse. Între 1513-1514, lua parte la ostilitățile din timpul cuceririi Marocului (a fost, din nou, rănit); acuzat că negociase cu maurii, ceea ce pentru Portugalia era sinonim cu trădarea, și-a pierdut credibilitatea în fața regelui D. Manuel (succesorul lui D. João II)…
Fernão de Magalhães a renunțat la condiția lui de portughez și s-a oferit să slujească regelui Spaniei; în 1517, a ajuns la Sevilla și apoi a mers, la Valladolid, pentru a-l întâlni pe Carol Quintul; având sprijinul unor prieteni importanți, capabil să își expună planurile privind Indiile de Est, călătorind prin Occident[3], a fost desemnat să conducă flota[4] care a părăsit portul Sanlúcar la 20 septembrie 1519; călătoria s-a dovedit a fi una lentă[5]…
Deși Fernão de Magalhães nu a ajuns, „în carne și oase”, pe „Insula Mirodeniilor”, obiectivul său a fost îndeplinit. În onoarea realizărilor fără precedent, numele navigatorului a fost dat unei strâmtori („Estreito de Magalhães”)/descperite pe 1 noiembrie 1520, la două dintre cele mai apropiate nebuloase („Nori Magellanici”), unei părți din sudul statului Chile („Teritoriul Magellan”) și unui „set” de insule din Micronezia („Arhipelagul Magellan”)…
[1] Fiind educat la curtea reginei D. Leonor, soția lui D. João al II-lea…
[2] Începând cu secolul al XV-lea, Indiile fascinau navigatorii și exploratorii. „Condimentele”, vândute la costuri reduse, presupuneau atingerea obiectivului principal – găsirea, pe mare, a celui mai propice traseu spre Moluccas (Insulele Maluku), faimoase întrucât de aici proveneau mărfurile prețioase…
[3] Cu ajutorul primit de la Rui Faleiro, astronom portughez, aflat, la rându-i, în exil, a pregătit proiectul călătoriei finanțate de Cristóvão de Haro, un bogat proprietar din orașul Anvers, inamic al regelui Portugaliei… Pe 22 martie 1518, Magalhães și Faleiro au semnat un angajament; era proclamată suveranitatea spaniolă asupra pământurilor descoperite în cursul navigării spre vest (revenea celor doi 1/5 din câștigul obținut, din care se scădeau cheltuielile)…
[4] Compusă din cinci nave („Vitória”, „Santiago”, „Conceição”, „Santo Antônio” și „Trindad”), sub comanda lui Magalhães, cu echipaj (265 de bărbați, marinari spanioli, portughezi, italieni, francezi, germani, greci, englezi, africani și, de asemenea, interpreți originari din Malaezia /traduceau, simultan și oral, ceea ce spuneau băștinașii/), dispozitive și arme…
[5] Pe 29 noiembrie 2019 ajungeau lângă Cabo de Santo Agostinho, în Pernambuco; pe 13 decembrie, intrau în golful Rio de Janeiro (căutarea de provizii și repararea bărcilor); la 10 ianuarie 1520 au ajuns la un râul numit Rio da Prata; pe 31 martie, în Golful São Matias au decis să ierneze, găsind un popor de statura înaltă și cu picioare mari („patagonezi”); la sfârșitul lunii mai, nava „Santiago” s-a scufundat, unii marinari au reușit să se salveze; pe 24 august, flota relua călătoria, dar, pe râul „Santa Cruz”, s-a oprit alte două luni, din cauza furtunilor; pe 21 octombrie întâlneau „Capul celor unsprezece mii de fecioare”, ajungând, în cele din urmă, la un pasaj care i-ar fi dus în cealaltă parte a oceanului – peisajul era „îngrozitor” (stânci abrupte, dar falnice, flăcări produse incendiile populațiilor autohtone), regiunea fiind botezată „Tierra del Fuego”; la 1 noiembrie, începea traversarea strâmtorii, numită „Todos os Santos” (astăzi, Estreito de Magalhães); totul a durat 27 de zile, iar, atunci când au ajuns la ocean l-au numit „Pacific” (pentru apele sale calme); la 6 martie 1521, fără provizii, au găsit câteva insule cu o mare varietate de fructe și cu apă dulce; pe 16 ajung în Filipine, într-un loc unde au fost bine primiți de către indigeni; pe 27 aprilie 1521, în Mactán, Fernão de Magalhães era lovit de o săgeată otrăvită și murea pe plajă… 
| Antonio Pigafetta (1491-1534), cărturar și navigator venețian (îl însoțea pe Magellan în călătorie): „Văzând aceasta, căpitanul-general a trimis niște oameni să le ardă casele pentru a-i speria. Când și-au văzut casele arzând, ei s-au înfuriat și mai tare. Doi dintre oamenii noștri au fost omorâți lângă case, în timp ce noi am ars douăzeci sau treizeci de case. Atât de mulți au venit peste noi că l-au lovit pe căpitan în piciorul drept cu o săgeată otrăvită. Atunci, el ne-a poruncit să ne retragem încet, dar oamenii au luat-o la fugă, afară de șase sau opt dintre noi care au rămas cu căpitanul. Băștinașii au tras doar în picioarele noastre, căci acestea erau neapărate; și atât de multe erau sulițele și pietrele pe care le-au aruncat în noi, că nu am putut rezista. Tunurile de pe vase nu ne puteau ajuta căci erau prea departe.” „(…) Mulți dintre războinici l-au atacat pe Magellan; el a fost rănit în braț cu o suliță și în picior cu un kampilan. Cu acest avantaj, oamenii lui Lapu-Lapu l-au ajuns și l-au ucis. A fost înjunghiat și apoi hăcuit cu sulițele și săbiile.” „(…)Recunoscându-l pe căpitan, atâția s-au îndreptat spre el că i-au dat jos coiful din cap de două ori… Un indian a aruncat o suliță de bambus în fața căpitanului, iar căpitanul l-a omorât imediat cu lancea, pe care a lăsat-o în trupul indianului. Atunci, încercând să pună mâna pe sabie, a tras-o doar până la jumătate, pentru că fusese rănit la braț cu o suliță de bambus. Când localnicii au văzut asta, toți s-au aruncat asupra lui. Unul din ei l-a rănit la piciorul stâng cu un cuțit mare, asemănător cu un iatagan, doar că mai mare. Aceasta l-a făcut pe căpitan să cadă cu fața înainte, când imediat s-au repezit asupra lui cu sulițe de bambus și de fier și cu cuțitele până când ne-au ucis oglinda, lumina, alinarea și adevăratul călăuzitor. Când l-au rănit, s-a întors de multe ori să vadă dacă suntem toți în bărci. Atunci, văzându-l mort, noi, răniți, ne-am retras, cum am putut mai bine, la bărci, care deja se îndepărtau…” | ” |
Ceea ce a rămas din flota inițială și-a continuat călătoria sub comanda lui Juan Sebastián Elcano; în cele din urmă, pe 21 decembrie 1521, cele două nave rămase, „Trinidad” și „Vitória”, ajungeau la destinație (pe Insulele Moluccan), cu o încărcătură imensă de mirodenii; în călătoria de întoarcere, au învăluit „Capul Bunei Speranțe” (19 mai 1522); la 7 septembrie, anul amintit, doar 18 oameni s-au întors în portul Sanlúcar…
