Maimonide: „Învaţă-ţi limba să spună «nu ştiu» şi vei progresa”

Publicat de nicolaetomescu, 29 martie 2020, 20:36

În Spania sfârşitului de secol al XII‑lea, Maimonide (30 martie 1135, Córdoba – 13 decembrie 1204, Fustat, Cairo de astăzi) – ultimul mare filosof iudeu de sorginte aristotelică (Călăuza șovăielnicilor sau Călăuza rătăciților /Dalalat al-Ha’irin, tradusă apoi în ebraică: More nevuchim/ încerca să împace iudaismul rabinic cu principiile aristotelice trecute prin filosofia arabă, în care apar incluse elemente neoplatoniciene) – era nevoit să‑şi părăsească propriul cămin. La vârsta de 13 ani, el se trezea expulzat în Egipt, apoi în Galileea, Palestina, Extremul Orient. Treizeci de ani mai târziu scria Codul legii evreieşti – lucrare de referinţă cuprinzînd, îndeosebi, chestiuni de ordin practic, proceduri, legi, responsabilităţi legale. Dar ultimul capitol al Codului (totalizând mai multe volume) se referea la Mesia. Preluînd un citat din profetul Isaia, Maimonide descrie vârsta mesianică în felul următor: „Şi lupii se vor aşeza lângă miei“. Maimonide continuă: „Naţiunile nu vor mai jefui sau distruge, vor trăi împreună şi îşi vor câştiga existenţa în mod legal“. Drept consecinţă, între popoare vor fi stabilite relaţii de egalitate, iar acestea din urmă vor fi aşezate pe acelaşi taler. În cazul în care evreii s‑ar putea gândi că la venirea lui Mesia ei îşi vor domina vecinii (şi, mai ales, inamicii) Maimonide afirmă: „Israelul nu‑şi va exercita stăpânirea, nu va stăpâni alte naţiuni, dar nici nu va fi onorat de către acestea; evreii nu vor trebui numai să bea, să mănânce, să se căsătorească”. Semnificativ este şi faptul că Maimonide însuşi, începând cu vârsta de 13 ani, a fost subiectul unei agresiuni care l‑a îndepărtat de casă; ceea ce imaginează el prin aşa‑numitul miel este imaginea metaforică a evreului: mieii vor locui alături de lupi. Filosoful nu specificase şi modul în care idealul ar putea fi atins. Ce s‑ar întâmpla cu fericirea lupului, de a se păstra ca lup? Are cumva şi lupul un Mesia? Şi ce s‑ar întâmpla, în ultimul caz, cu „mielul”? Maimonide împărtăşeşte episodul final din această istorisire a isprăvilor lui Mesia. Menţionează ceea ce vor face (ar putea face) israeliţii. Vor fi liberi să studieze, nimeni nu îi va opresa. Fiind capabili să studieze Cartea Sfântă, vor fi demni de lumea de dincolo…

De ce ar trebui evreii să studieze pentru a primi Binecuvân­tarea? Fericirea în Lumea de Apoi exclude fericirea de pe Pământ? Maimonide considera că lipseşte ceva din imaginea pe care o oferă profetul Isaia. Care este diferenţa dintre zilele venirii lui Mesia şi Lumea de Apoi? Dacă înţelegem rolul studiului la evrei, acesta reprezintă o comuniune, o modalitate de a veni în apropierea cuvântului lui Dumnezeu. Evreii folosesc acest termen în accepţia lui creştină. Contractul dintre ei şi text, legătura teologică sunt cât se poate de clare. Dacă nu vor studia Tora (care nu înseamnă lege, după cum suntem obişnuiţi să înţelegem, ci învăţătură), vor fi scoşi din ţara lor şi obligaţi să trăiască în exil. De vreme ce evreii trăiesc în afara ţării lor, nu au un teritoriu, au fost expulzaţi, ei nu s‑au conformat prevederilor Torei şi atunci sunt obligaţi să reînceapă studiul pentru a putea reveni din exil şi în graniţele Teritoriului Sfânt. Învăţătura este o activitate de natură mesianică. Dar, dacă nu vei studia textul, îţi vei pierde ţara de origine. Ecuaţia se poate scrie astfel: text = Ţară Sfântă de origine. Este un model foarte clar care demonstrează metodologia de studiu a Torei, existenţa ei în chiar textul biblic[1]. Teologia creştină atribuia evreilor studiul literal, însă trebuie să privim modul în care acest lucru poate fi indus de textologia biblică. Să presupunem că Deuteronomul, a V‑a carte a Torei, este un model reprezentativ al studiului (Deuteronom = repetiţie, a II‑a lege). Deci, Biblia conţine şi un capitol referitor la felul în care trebuie studiată Biblia însăşi. Cartea Deuteronomului nu ar reprezenta un model de studiu din două motive: mai întîi, pentru că dovedeşte un grad ridicat de selectivitate, înregistrează repovestirea istoriei israelite, până la Moise şi în timpul acestuia, de către Moise însuşi (nu o naraţiune a istoriei, ci o repovestire a ei). În al doilea rând, Deuteronomul este incomplet, se referă la intrarea în Ţara Sfântă, dar nu descrie intrarea. În naraţiune, rolul lui Moise este de a exemplifica „falimentul personal”. În trei părţi ale Bibliei: Exod, Levitic şi Numerii, Moise apare ca un personaj care îşi urmăreşte îndeaproape succesul. „Falimentul” lui Moise (falimentul istoric) în faţa Ţării Sfinte a devenit un model al eşecului total al evreilor în istorie. Moise nu a îndrăznit să intre în Ţara Sfântă, drept consecinţă nici israeliţii nu au avut acest curaj (să ne amintim că evreilor care au scăpat din Egipt nu le‑a fost permisă intrarea în Ţara Sfântă).

Ne dăm, astfel, seama că „viaţa lui Moise reprezintă o imagine simbolică a istoriei evreieşti”? Evreii se aflau în capcana vieţii din exil, se reiterează visul revenirii în ţara natală, iar aceasta este o reprezentare a condiţiei umane pe care evreii nu ajung niciodată să o împlinească. Imaginea „finalului împlinirii” unui destin istoric este o imagine bine surprinsă de Nietzsche. În traiectul anului liturgic evreiesc, cucerirea Palestinei este omisă. Anul liturgic evreiesc începe cu citirea primelor versete din Geneză, terminîndu‑se cu ultimele versete din Deuteronom. Exact în zilele în care trebuia descrisă cucerirea Israelului, pericopa citită priveşte Geneza (mă refer la fragmentul liturgic citit în sinagogă). „Înstăpânirea” în Ţara Sfântă este visul care a dominat Pentateuh-ul, constituind o ambiţie împărtăşită cititorilor, acest eveniment istoric fiind uitat de israeliţi. Povestea exilului este lipsită de punctul culminant (Învăţătura/Tora nu are un punct culminant).

Să ne referim la anul liturgic şi din alt punct de vedere: al sărbătorilor, întrucât, aşa cum anul liturgic în „Biserica creştină” se bazează pe citirea periodică a textului sacru, şi în sinagogă, pe lângă textul Torei, se citesc texte privind sărbătorile de peste ani. Ciclul festivalurilor este similar, în act, cu cel creştin, iar referinţele la detaliu pot explica diferenţele. O formă expresivă de manifestare a simbolisticii anului de tip evreiesc este Paştele (Trecerea). El celebrează plecarea din Egipt, eliberarea şi noul început. Evenimentul este rememorat în ajunul Paştelui evreiesc, devine baza motivaţională a unui principiu etic din teologia iudaică. Potrivit lui, fraternizarea cu străinii şi, în final, cu sclavii, reprezintă un „comandament divin”, oferirea Torei pe Muntele Sinai: „Să te apropii de inima unui străin pentru că şi tu ai fost un străin în Ţara Egiptului”. După Paşti, şase săptămâni mai târziu, avem Penticost. Această sărbătoare reprezintă, de fapt, oferirea Torei pe Muntele Sinai. Perspectiva etică asupra Paştelui se transformă în cuvinte. Comentatorii rabinici descriu această întâlnire precum o legătură sacră între Israel şi Dumnezeu. Israeliţii nu se dovedesc credincioşi lui Dumnezeu; mai întîi, au adorat Viţelul de Aur… Tradiţia rabinică este nemiloasă faţă de cele două păcate ale israeliţilor: trimiterea de spioni[2] şi păcatul adorării Viţelului de Aur. Trebuie să nuanţăm… Pentru adorarea Viţelului, Moise s‑a „descurcat” găsind o scuză, o motivaţie tehnică – specificul calendarului evreiesc. Dar a doua rupere a contractului nu poate fi scuzată. Israeliţii trimit spioni în Ţara Sfântă pentru a vedea ce urmau să cucerească. Spionii se întorc cu un raport plin de deznădejde despre Ţara Canaanului, spunând că locuitorii de acolo sunt prea puternici pentru israeliţi. Evreii i‑au crezut pe spioni, interzicîndu‑şi să intre în Ţara Sfântă. Să descoperim maniera prin care povestea este transferată în anul liturgic evreiesc… Paştele marchează eliberarea, Cincizecimea reprezintă „con­tractul“ dintre Dumnezeu şi Israel. După sărbătorile de primăvară, povestea transpusă în anul liturgic se “mută” (încetul cu încetul) în lunile de vară, implicit către preliminariile cuceririi. Îi aşteptăm pe evrei să ajungă în Ţara Sfântă, dar ştim că nu ajung. De ce? Viţelul de Aur este comemorat în cea mai caniculară perioadă a anului, iar întoarcerea spionilor, trei săptămâni mai târziu. Intrarea în Canaan era programată către sfârşitul verii, însă cea mai mare sărbătoare după Cincizecime este Sărbătoarea Corturilor (Sucot). Aceasta este o sărbătoare a recoltei, are inclus un sentiment de optimism, de succes, însă evenimentul care face obiectul sărbătorii se referă la supravieţuirea evreilor în colibe mici şi în mijlocul pustietăţii. Deci, nu există punct culminant; sfârşitul pare, într‑un fel, suspendat – câtă vreme israeliţii hălăduiesc prin pustietate. Cu alte cuvinte, aşa cum este şi istoria evreilor (istoria unui popor fără casă), anul israelit ia sfârşit în speranţă. Tradiţia rabinică este nemiloasă faţă de amintitele păcate ale israeliţilor. Din acest moment, Templul Sionului ajunge în mijlocul atenţiei noastre. Păcatul Viţelului de Aur este legat de come­morarea din mijlocul verii (se pliază pe atacul armatelor lui Nabucodonosor asupra zidurilor Ierusalimului, 586 î.Cr.). Episodul spionilor este legat de come­morarea arderii, de către asirieni, a zidurilor Ierusalimului, dar şi de către oamenii lui Vespasian (70 d.Cr). În concluzie, evenimentele sunt legate în mod anacronic, atemporal şi servesc drept suport simbolic al naraţiei exilului.

De fapt, punctul culminant al anului liturgic şi simbolic evreiesc nu sunt decât exilul însuşi. Istoria israeliţilor este inversată. în termenii sistemului de referinţă al anului liturgic, diaspora apare, ca importanţă, înaintea cuceririi, o înlocuieşte pe aceasta în cadrul unui ceremonial. Plecarea ia locul intrării triumfale în Canaan; dacă rabinii şi‑au propus să demonstreze că păcatul este o iniţiativă nedorită din punct de vedere etic, au avut la dispoziţie destule căi prin care puteau exprima acest lucru. Rabinii erau capabili să arate felul în care evreii ar fi putut intra în Canaan. Concluzia etică s‑ar fi dovedit mai limpede, în cazul amintit, dar s‑ar fi întreprins altceva în economia textului. Apare ca şi cum intrarea în Canaan şi cucerirea însăşi ar fi fost nepotrivite cu naraţia. Impactul excluderii cuceririi trimite la damnatio memoriae (în privinţa respectivului eveniment).

Ce s‑a întâmplat cu această cucerire? Am adunat date din mai multe genuri beletristice şi din mai multe surse ştiinţifice, pe care le găsiți cuprinse în Lupii şi mieii. Etica înfrângerii (I), Lupii şi mieii. Etica înfrângerii (II), Lupii şi mieii. Etica înfrângerii (III), argumentându‑mi teoria prin apel la modul în care a fost cucerită Ţara Canaanului[3].

Cum putem stabili gradele de vinovăţie? Care sunt mieii şi care sunt lupii? Poate că acest caz al canaaneenilor demonstrează justeţea afir­maţiilor lui Maimonide; filosoful îndemna la studiu pentru înţe­legerea necesităţii acestuia (până la vârsta mesianică). Maimonide a fost uimit de misterul prin care principiile dominaţiei au fost abando­nate. Probabil că totul se explică prin metafora folosită de profetul Isaia. Mielul reprezintă un simbol al Israelului. Discutînd despre miel şi pierderea, de către el, a drepturilor fireşti, Maimonide nu face decât să preia, în formă metaforică, o experienţă personală. Maimonide a suferit din cauza lupului. Dar ce putem afirma despre calitatea lupului? Isaia nu spune despre lupi că ar trebui înfrânţi sau eliminaţi din istorie, el insinuează că lupii şi‑ar pierde doar apetitul (poate că vor uita să urle). Paradoxul rezidă în faptul că mielul nu‑şi pierde blândeţea, comportamentul specific. Chestiunea atinsă aici consistă în existenţa com­porta­mentelor distructive. Aceste sentimente există nu numai în alţii, dar şi în noi înşine. Toţi ne credem nişte miei, nu‑i aşa? Se pare că, pentru rabini, cucerirea Canaanului constituia o motivaţie, un model de studiere a calităţilor lupului din oameni, dar şi în cei care întrunesc calităţile mielului. În acelaşi timp, o cale prin care să fie uitată recurgerea la violenţă. Pornind de aici, putem să ne referim la orice domeniu de cercetare. Nimeni nu este pe deplin inocent, nici măcar mielul însuşi. Chestiunile trebuie cântărite, înainte de a afirma propriile noastre drepturi…

[1] Nu este deloc modul de lucru pe care creştinii îl atribuie evreilor. Spre exemplu, Andre LaCoque şi Paul Ricoeur, un specialist în Biblia ebraică şi un filosof ce se reclamă de la curentul de gândire numit hermeneutic, au hotărît să citească şi să comenteze aceleaşi texte, provenind din Biblia ebraică, propunându-ne Cum să înţelegem Biblia, Editura Polirom, 2002. Mai întâi, şi-a scris contribuţia exegetul, apoi a reacţionat filosoful; contribuţiile au fost puse de acord în aşa fel încât să poată da ultimei lor redactări structura unei cărţi. La prima vedere, demersurile sunt atât de diferite, încât par opuse. Exegetul lucrează cu metoda istorico-critică, pe care a corectat-o cu unele consideraţii metodologice. Totuşi, metoda istorico-critică are câteva exigenţe precise, pe care le putem califica, fără să comitem un abuz, drept ştiinţifice; ele sunt destul de cunoscute, aşa că este inutil să le mai enumerăm. Filosoful ţine seama de receptarea textului biblic de către gânditorii ce poartă, mai întâi, marca filosofiei greceşti, apoi pe cea a filosofiei moderne. Dificultăţile nu decurg însă din diversitatea acestor filosofii de receptare, ci, mai curând, din intervenţia în comentariul textelor biblice a unor instrumente de gândire – concepte, argumente, teorii – făurite în afara câmpului biblic, de pe vremea grecilor până în zilele noastre… Editura CLC propune, în schimb, două alte titluri: Să înţelegem Biblia (autor: John Stott) şi Teologie creştină practică. Examinând multe doctrine ale credinţei (titlu original: Practical Christian Theology). Ultima, de la publicarea iniţială în 1981, a fost un material de referinţă atât pentru cititorii laici cât şi pentru cei ce se adâncesc în studierea sistematică a Bibliei. Pe lângă „o prezentare comprehensivă a teologiei creştine”, întemeiată pe convingerea că Biblia este Cuvântul inerent al lui Dumnezeu, această lucrare îndeamnă la o relaţie mai profundă şi mai intimă cu Dumnezeu Tatăl, cu Isus Cristos şi cu Duhul Sfânt. Avînd la bază o experienţă de peste 50 de ani de studiere a Bibliei şi 25 de ani de catedră (ca profesor de teologie la Colegiul Biblic „Practical” din New York), Dr. Floyd H. Barackman încearcă să ofere, la fiecare capitol, o schiţă uşor de urmărit, „prea la îndemână pentru a nu fi considerată una de popularizare”.

[2] Pentru asigurarea unui succes maxim, orice operaţiune militară trebuie să fie precedată de activităţi ale „serviciilor secrete”. Potrivit unor cercetători (publicaţi în Encyclopedia Judaica), ciclul cuceririlor abundă în “operaţiuni secrete şi de spionaj”. Sunt menţionate unităţi de recunoaştere care au fost trimise, înaintea campaniilor, împotriva regiunilor sau oraşelor vizate; aceste operaţiuni aveau ca scop adunarea de informaţii despre Canaan, topografia sa, alcătuirea demografică şi etnică, structura politică şi militară, „productivitatea, factori ecologici”. Aceste elemente primesc o „expresie totală” în povestea celor 12 spioni ai lui Moise, ajuns pentru prima dată la graniţele Canaanului. Instrucţiunile lor explicite reprezintă o probă de strategie (Numeri 13:18-20). În acelaşi fel, datele cu privire la fertilitatea solului, la capacitatea de apărare şi distribuirea, în teritoriu, a popoarelor canaanite (Numeri 13:27) apar ca adevărate rapoarte ale unor „servicii secrete”. 10 dintre spioni au stârnit populaţia împotriva operaţiunii planificate, în timp ce alţi doi (Iosua şi Caleb), aflaţi în minoritate, au susţinut „implementarea” sa. (Numeri 13:31-32, 13:30, 14:9). Povestea spionilor a dobândit, cu siguranţă, şi un substrat poetico-mistico-legendar; a trecut, totodată, prin editări religioase tendenţioase. Cu toate acestea, povestea are şi partea sa de autenticitate în ceea ce priveşte „serviciile de spionaj”, tipice Războaielor Israelite. Acest lucru se observă şi în „campania Danite” de cucerire a oraşului Laiş din nord, în perioada Judecătorilor; relatările tribale, mai realiste decât cele din perioada lui Moise, scot în evidenţă maniera trimiterii de spioni care vor reveni cu „raportul” (Judecători 18). Cu alte ocazii, Biblia abia dacă se referă la aceste lucruri, de obicei într-un singur cuvânt. Cucerirea teritoriului Jazer din Trans-Iordan (care a revenit israeliţilor după înfrângerea lui Sihon, rege în Heşbon) este descrisă într-o manieră „telescopică” (Numeri 12:31) şi anterior cuceririi (Judecători 1:23).

[3] Ar trebui cunoscute, până la fiecare detaliu, Early History of the Israelian People, from the Written & Archaelogical Sources, BRILL Leiden-Boston-Koln, 1992, The Anchore Bible Dictionary (vol. I A-C, p. 831), Encyclopedia Judaica (pentru ceea ce ne interesează, „Canaan, Conquest of: Israelite conduct of war according to Biblical tradition” by Abraham Malamat).

Maimonide, Moise (Rambam), The Code of Maimonides / Mishneh Torah. Trad. Herbert Danby, Yale University Press, New Haven, 1950.

***

„13 principii ale Credinței” (elaborate de Maimonide) sunt și astăzi recitate de evreii evlavioși, în fiecare dimineață, ca parte componentă a rugăciunii:

• 1. Cred că Dumnezeu este Creatorul și Conducătorul întregii lumi.
• 2. Cred că Dumnezeu este unic și nu există nicio altă unitate sau unicitate care să se asemene cu a Lui.
• 3. Cred că Dumnezeu nu are corp și nicio descriere de ordin fizic care I s-ar putea asocia.
• 4. Cred că Dumnezeu este veșnic, că El există de dinainte de a exista lumea și va continua să existe după ce aceasta se va sfârși.
• 5. Cred că rugăciunile și preamărirea trebuie îndreptate doar către Dumnezeu, și nu către oricine sau orice altceva.
• 6. Cred că toate cuvintele profeților sunt adevărate.
• 7. Cred că Moise este cel mai important dintre profeți, că nivelul său de profeție nu a fost și nu va fi atins niciodată de către nimeni altcineva.
• 8. Cred în faptul că Tora a constituit obiectul Revelației divine la Muntele Sinai și că Tora pe care o avem astăzi este aceeași cu cea primită de la Dumnezeu atunci.
• 9. Cred că Tora nu va fi niciodată schimbată de către Dumnezeu sau înlocuită cu o altă învățătură.
• 10. Cred că Dumnezeu este atotștiutor.
• 11. Cred că Dumnezeu oferă răsplată și pedeapsă, în funcție de modul în care oamenii Îi respectă poruncile.
• 12. Cred că Mesia va veni și chiar dacă întârzie îl aștept în fiecare zi.
• 13. Cred că morții vor fi înviați în era Mesianică…