Marin Preda: „Prin gândire putem descoperi noi lumina”…

Publicat de nicolaetomescu, 4 august 2021, 10:20

Sunt oameni şi opere care servesc drept model de perfecțiune. După cum sensul cuvântului clasic priveşte ceea ce este scris după canoanele obișnuite, tradiționale… nu atât ce concentrează caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei acțiuni, ale unei situații etc., cât ceva/cineva de mare valoare, a cărui operă își păstrează importanța, rămâne în patrimoniul cultural al unui popor sau al lumii…

Marin Preda s-a născut[1] pe 5 august 1922, în comuna Siliştea-Gumeşti/plasa Balaci/judeţul Teleorman. Și-a petrecut copilăria într-o familie numeroasă[2]. În septembrie 1929, învăţătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care își dăduse copiii la şcoală numai de la vârsta de 8 ani, nu l-a lăsat pe Marin să frecventeze cursurile[3]; la fel ca în multe alte familii de la ţară, copilul participa şi la treburi gospodăreşti (păzitul vitelor, munca la câmp), ceea ce a făcut ca în primele clase să absenteze, adesea; se dovedeşte, însă, printre elevii cei mai buni din seria sa, obţinând premiul cu coroniţă[4]; 1933-1934 (clasa a IV-a) a fost unul dintre cei mai grei ani din viaţa şcolarului – tatăl nu-i mai putea cumpăra cărţi şi se îmbolnăvise de malarie; învăţătorul i-a arătat bunăvoinţă, l-a ajutat să termine anul şcolar şi-i împrumuta cărţi[5]; între 1934-1937, Preda a urmat clasele V-VII[6], avându-l ca învăţător pe Ion Georgescu din Balaci[7] (un sat vecin)…

În aprilie 1942, debuta, în ziarul „Timpul” (la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu), cu schiţa Părlitu’. Debutul de la 20 de ani i-a dat încredere, publicând, în continuare, schiţele şi povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp. Părăsind postul de corector la „Timpul”, era angajat, pentru scurt timp, funcţionar la „Institutul de statistică”. La recomandarea lui Eugen Lovinescu, poetul Ion Vinea l-a desemnat secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”. În 1943, martie, i-a apărut Colina – în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie, același an, „Evenimentul zilei” publica schiţa Rotila. A luat parte la câteva şedinţe ale cenaclului „Sburătorul”, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul a produs, asupra celor prezenţi, o impresie vie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin (care intră în posesia manuscrisului prin plata unei mari sume de bani); nuvela a fost inclusă volumului său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri; în nuvela care oferă titlul volumului, criticii l-au recunoscut, imediat, pe tatăl autorului (acesta apărea cu nume schimbat în Moromeţii); nuvela fusese construită pornind de la tehnica „muştei de pe perete” (o naraţiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner, mai târziu de Truman Capote). /Anton Holban, în nuvela Chinuri, poate fi considerat un precursor al lui Marin Preda din literatura română./

Între 1943-1945, a fost luat în armată, experienţă descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viaţa ca o pradă şi Delirul. În 1945, devenea corector la ziarul „România liberă”, iar, din 1952, redactor la revista „Viaţa românească”. În 1956, a primit „Premiul de Stat” pentru romanul Moromeţii. Un an mai târziu, în 1957, scriitorul a plecat în Vietnam, într-o excursie; la întoarcere, se oprea la Beijing. În 1954, se căsătorea cu poeta Aurora Cornea; scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum; au divorţat în 1959. S-a recăsătorit cu Eta Vexler (ulterior, a emigrat în Franţa/la începutul anilor ’70 ai secolului al XX-lea); cu cea de-a treia soţie, Elena, a avut doi fii: Nicolae şi Alexandru.

Între 1960-1961, a citit marii romancieri ai lumii. Era fascinat de William Faulkner (proza lui Preda are evidente afinităţi cu opera prozatorului american). În 1965, traducea, împreună cu soţia (Eta), romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968, a fost ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, în 1970 devenea director al editurii „Cartea Românească” (pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare, din 1980). În 1970, a tradus – în colaborare cu Nicolae Gane – romanul Demonii al lui Fiodor Dostoievski. 

Romanul său Marele singuratic primeşte premiul Uniunii Scriitorilor/1971. În 1974, era ales membru corespondent al Academiei Române. În 1976, îi apărea ediţia a doua a romanului Marele singuratic iar, în 1977, a publicat Viaţa ca o pradă – roman autobiografic care are drept temă principală cristalizarea conştiinţei unui artist. În 1980, la editura pe care o conducea, i-a apărut ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni; o lună mai târziu va fi ales deputat în Marea Adunare Naţională; a locuit în Bucureşti, între 1975-1980. În ultimii cinci ani de viaţă a fost mentor şi prieten literar al lui Cezar Ivănescu…

A murit (noaptea de 15 spre 16 mai 1980) în vila de creaţie a scriitorilor de la „Palatul Mogoşoaia”. Elena, ultima dintre soții, a recunoscut (în interviurile acordate după decesul lui Preda) că marele scriitor avusese presentimentul că va muri. Aurora Cornea, marea iubire a prozatorului, mărturisea că, văzând fotografiile cu cadavrul lui Preda, nu s-a putut abţine să nu se întrebe dacă nu cumva a fost asasinat. Alexandru (Sae) Preda, fratele scriitorului, crede că Marin Preda a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS „ar fi dispărut”; familia, convinsă că moartea fulgerătoare avea o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni, considera că „dispariţia” a survenit în condiţii oculte; potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice”…