Mario Vargas Llosa: „Doar un idiot poate fi complet fericit”

Publicat de nicolaetomescu, 28 martie 2021, 10:40

„La ce bun? Se simţea şi-aşa destul de nefericit aici, iar acolo şi atunci, în afară de nefericit se simţise tare bătrîn.”

(Conversație la Catedrală)

Odată cu publicarea romanului Orașul și câinii (1963), Mario Vargas Llosa, unul din cei mai importanți romancieri și eseiști născuți[1] în America Latină, devenea una dintre figurile fundamentale ale „boom-ului” literaturii din anii 1960. Ca și alți membri ai aceluiași grup, a spulberat, prin opera sa, canoanele narațiunii tradiționale, asumându-și inovațiile narațiunii străine[2] și adoptând tehnici precum monologul interior, pluralitatea punctelor de vedere, fragmentarea cronologică, totul așezat, în general, în slujba unui realism frust. Pe de altă parte, romancierul rămâne oarecum îndatorat contribuțiilor critice esențiale, reflecțiilor rafinate asupra meșteșugului scrisului[3]…

Și-a început traseul literar și jurnalistic la 16 (șaisprezece) ani, cu drama La huida del Inca (1952), o piesă având succes îndoielnic, dar acordarea[4] premiului „Nobel” pentru Literatură /în 2010/ a încununat o carieră exemplară…

Studiase literatura la Universitatea din San Marcos de Lima; fără să-și abandoneze studiile, sau tocmai datorită acestui fapt, a fost nevoit să ocupe mai multe locuri de muncă[5] pentru a putea trăi. În 1955, scandalul provocat de căsătoria clandestină[6] cu Julia Urquidi, mătușa lui, i-a agravat situația, fiind nevoit să apeleze la câțiva prieteni pentru consolarea trăirilor sale chinuitoare. În capitala peruană (Lima), a fondat „Cuadernos de Composicion” (1956-1957), împreună cu Luis Loayza și Abelardo Oquendo, iar, mai târziu, „Revista de Literatură” (1958-1959), etalon pentru un grup care a reacționat împotriva narațiunii de tip social. La sfârșitul anilor ’50 ai secolului trecut, a reușit să călătorească și să se stabilească în Europa, începând să lucreze la radio-televiziunea franceză și ca profesor la „Queen Mary College” din Londra…

Publica Los jefes (Șefii, 1959), la vârsta de 23 (douăzeci și trei de ani); cu romanul La ciudad y los perros (Orașul și câinii, 1963) și-a câștigat o reputație în rândurile scriitorilor; Vargas Llosa va ajunge printre autorii esențiali ai amintitului fenomen editorial, poziționându-se, prin relevanță, în prima linie, alături de columbianul Gabriel García Márquez, mexicanii Juan Rulfo și Carlos Fuentes, argentinienii Jorge Luis Borges, Julio Cortázar și Ernesto Sábato, uruguayanul Mario Benedetti…

Succesul romanului și primul premiu apărut în cariera sa literară i-au permis să lase în urmă o etapă de precaritate și boemie. Pe „bătrânul continent”, Vargas Llosa și-a stabilit reședința mai întâi la Paris și apoi la Londra (1967), dar s-a mutat, pe rând, în Washington și Puerto Rico. În calitate de critic literar, opera lui Mario Vargas Llosa cuprinde eseuri precum García Márquez: Historia de un deicidio (1971) și La orgía perpetua: Flaubert y Madame Bovary (1975). În 1976, cu José María Gutiérrez, a regizat versiunea cinematografică a romanului Pantaleón y las visitras. În 1977 era numit membru al Academiei Lingvistice Peruviene și profesor al catedrei „Simón Bolívar” (la Cambridge)…

În domeniul politic, ideile sale au suferit mutații profunde de-a lungul anilor. Respingerea viscerală a tuturor dictaturilor și abordarea democrației creștine i-au caracterizat tinerețea; în anii ’60 ai secolului al XX-lea, trecea de la un sprijin explicit pentru „Revoluția cubaneză” a lui Che Guevara și Fidel Castro la o distanțare progresivă de comunism, ajungându-se la ruperea definitivă de guvernul Fidel Castro (1971)[7]. De-a lungul timpului, a devenit un apărător ferm al liberalismului, deși fără să renunțe la progresele sociale obținute pe alte căi, iar în anii ’80 ne obișnuise cu postura participantului activ la viața politică a țării sale. Promotor al partidului „Frente Democrático”, al cărui program a combinat neoliberalismul cu interesele oligarhiei tradiționale peruviene, Mario Vargas Llosa a apărut în calitatea „șefului de listă” la alegerile[8] din Peru; apoi a decis să se mute în Europa și să se dedice, în întregime, literaturii[9]; în 1993, obținea naționalitatea spaniolă, un an mai târziu a fost numit membru al Academiei Regale Spaniole.

Romanele sale ulterioare, cu excepția celui mai ambițios dintre toate[10], au abandonat designul creării de „romane totale”/care îl obsedaseră până atunci/ și au optat pentru refacerea (ironică/transgresivă) a formelor/genurilor subliterare/extraliterare, propunând, adesea, o reflecție asupra limitelor realității și ficțiunii care recreează aspecte ale literaturii fantastice și ale experimentalismului narativ, fără a se încadra, în totalitate, acestora[11]… Nu există nicio îndoială că narațiunea ocupă locul central al producției sale abundente. Abilitatea sa tehnică, capacitatea de a face din fiecare o lume solidă, capabilă să se auto-susțină, faptul că acordă o autonomie totală operei narative desemnează virtuțile sale centrale. În toate cărțile, inclusiv în cele care ar putea fi considerate minore, forma dobândește cel mai înalt grad de importanță. Lăsând la o parte unele chestiuni sociale și etice, Llosa a demonstrat[12] o maturitate uimitoare datorită conturului ambiguu și schimbător al personajelor, descrierii precise a setărilor urbane, complotului sinuos și tratamentului iscusit al timpului narativ; departe de a se atenua, experimentalismul și suprapunerea timpurilor, personajelor și acțiunilor intensifică realismul brutal și șocant, portretistica unei violențe explicite sau subiacente…

În afară de opera sa narativă, Vargas Llosa a desfășurat o muncă susținută în domeniul criticii; este autorul unor studii originale și aprofundate despre diverși autori și probleme literare[13].

Încercarea lui de a scrie piese de teatru, deși mai puțin reușită, a fost demnă de reținut în privința tenacității: La señorita de Tacna (Domnișoara din Tacna, 1981), Kathie y el hippo (Kathie și hipopotamul, 1983), La chunga (1986), El loco de los balcones (Seniorul balcoanelor, 1993), Ochi drăguți, imagini urâte (1996), Odiseo și Penelope (2007), Al pie del Támesis (2008) sunt creații dramatice pe care le-a publicat până în prezent și în care explorează, de preferință, destinații individuale. Contra Viento y Marea (1983-1990) conține o selecție de cronici, articole și alte lucrări jurnalistice. În 1993 a apărut Peștele în apă, care urmărește o dublă poveste autobiografică: aventurile campaniei sale prezidențiale din 1990 și cineva surprins din copilărie până în clipa în care a decis să plece în Europa pentru a se dedica scrisului…

[1] S-a născut în Arequipa-Peru, dar a copilărit în Bolivia, împreună cu mama și bunicii materni, închipuindu-și că tatăl lui este mort și că fusese un erou; de fapt, la cinci luni după căsătorie, contributorul genetic își părăsise soția însărcinată și avea să-și revadă fiul zece ani mai târziu, atunci când Mario se întoarce în Peru; tot de fapt, Mario Vargas Llosa și-a petrecut copilăria între Cochabamba (Bolivia) și orașele peruviene Piura și Lima; divorțul și reconcilierea ulterioară a părinților săi au dus la schimbări frecvente de adresă și școală; între paisprezece și șaisprezece ani a fost intern la Academia Militară „Leoncio Prado”, sursă de inspirație pentru romanul său Orașul și câinii (mediul închis și opresiv al colegiului militar din Lima pare să rezume întreaga violență și corupție din lume; „câinii” din titlu sunt, de fapt, studenții primului an, supuși unor cruzimi de cei mai în vârstă)…

[2] (William Faulkner, James Joyce)…

[3] Cum ar fi teoria sa despre „demonii interiori”, care încearcă să explice scrisul ca un act de expulzare, de către creator, a elementelor conștiinței capabile să producă tulburări pe care numai actul scrisului le poate exorciza…

[4] Mario Vargas Llosa a fost distins și cu Premiile „Prințul Asturiei” pentru Literatură (1986), „Cervantes” (1994), dar cea mai înaltă distincție vine să răsplătească „cartografierea structurilor de putere și a imaginilor sale înfiorătoare de rezistență, revoltă și înfrângere individuală”…

[5] De la redactor de știri (un post de radio) la înregistrator al Cimitirul(ui) „General” din Lima…

[6] Un episod care a inspirat romanul Mătușa Julia și condeierul… Llosa a „perseverat”, divorţând de Julia Urquidi, în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia…

[7] Ca urmare a așa-numitului caz Padilla…

[8] Din 1990, fiind învins de Alberto Fujimori…

[9] A publicat articole de opinie în ziare precum „El País”, „La Nación”, „Le Monde”, „Caretas”, „The New York Times” și „El Nacional”…

[10] Războiul sfârșitului lumii (1981, un portret ascuțit al eterogenității socioculturale din America Latină)…

[11] Farsă – în Pantaleón și vizitatorii (1973); melodramă – în Mătușa Julia și condeierul (1977); anticipație politică-ficțiune, în Historia de Mayta (Istoria lui Mayta, 1984); povestea crimei și a misterului – în Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (1986) și Lituma în Anzi (1993); narațiunea erotică, în Elogio de la madrastra (Elogiul mamei vitrege, 1988) și Los cuadernos de don Rigoberto (Caietele lui don Rigoberto,1997); politică – în La fiesta del chivo (2000)…

[12] Consolidarea în plan literar a venit prin La casa verde (Casa Verde, 1966), o adevărată afișare a virtuozității literare (a cărei proză integrează elemente experimentale abundente, precum amestecul de dialog și descriere, combinația de acțiuni și timpuri diverse); povestea, care se desfășoară predilect într-un bordel, reunește povești paralele cu un montaj extrem de complex, cu juxtapunerea de timp și schimbări de punct de vedere. Astfel de resurse sunt utilizate, parțial, în Los cachorros (Puii, 1967), al cărui subiect se raportează, în faza inițială, la tema din Orașul câinilor, și în Conversație La Catedrală (1969), un adevărat altar istoric-politic din Peru (cu sugestii împotriva regimului Manuel Odría), compus din dialoguri care au loc în „La Catedral”, numele modestului bar din Lima, unde își împărtășesc viața eșuată un jurnalist și bodyguard-ul negru al dictatorului peruvian. În următoarele două romane, Vargas Llosa părea să renunțe la marile teme pentru a aborda o cale mai ludică, căutând noi posibilități pentru narațiunea sa. Pantaleon and the Visitors (Pantaleon și vizitatoarele, 1973) este o satiră plină de umor a birocrației militare care adaugă o componentă brutală și grotescă (caracteristica hispanică) viziunii sale, întotdeauna lucide, despre putere. Mătușa Julia și condeierul (1977), influențată, poate, de poveștile argentinianului Manuel Puig, dezvoltă experiențele sentimentale și lumea seriilor petrecute în fața radio-ului. Războiul sfârșitului lumii (1981), pe de altă parte, susține că este din nou o lucrare „totală”; Llosa a abordat problemele sociale și religioase din America Latină, prin povestea unei revolte cu un context mesianic; lucrarea este inspirată dintr-un clasic al jurnalismului brazilian de la începutul secolului, cartea Os Sertões de Euclides da Cunha, din care peruvianul reconstruiește și elaborează complotul inedit. Proza ​​sa a dobândit, în romanele ulterioare, un ton mediu sau jurnalistic, care poate reprezenta o anumită scădere față de trecutul ilustru, dar care a crescut popularitatea sa în rândurile publicului cititor; în această direcție este de remarcat Historia de Mayta (1984), o anchetă a unui vechi coleg de școală care, în 1958, a condus o răscoală într-un oraș andin; Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (1986), un proces narativ sub pretextul anchetei polițienești; El hablador (Povestașul,1987), despre un povestitor rătăcit printre triburile primitive din America Latină – această ultimă lucrare a dezvăluit fascinația sa pentru tradiția orală a junglei, regiune care a motivat întotdeauna imaginația literară; o astfel de comuniune cu rădăcini indigene se dovedește a fi izbitoare într-un scriitor atât de cosmopolit. Romanul său Lituma en los Andes (1993) a meritat premiul „Planeta”; un an mai târziu, și-a compilat colaborările jurnalistice în „Provocări către libertate” (1994). În 1997 a apărut romanul său erotic Los cuadernos de don Rigoberto, pe linia precedentului Elogio de la madrastra (1988). În tradiția romanului dictatorilor, Vargas Llosa a publicat ceva ambițios și complet, La fiesta del chivo (Sărbătoarea țapului, 2000), în care reconstruiește, cu stăpânire de sine, dictatura lui Rafael Leónidas Trujillo în Republica Dominicană. Șase ani mai târziu, a dat tipografiei Travesuras de la niña niña (2006), o poveste situată la granița comicului și tragicului, în care iubirea este proprietarul a o mie de fețe. Eroul discret (El heroe discreto, 2013) reprezintă cel mai recent roman pe care l-am citit…

[13] García Márquez: povestea unui deicid (1971), dedicată interpretării singulare a autorului genialei Un veac de singurătate; Orgia perpetuă: Flaubert și Madame Bovary (1975), asupra marelui stilist al realismului; Adevărul minciunilor (1990), o colecție de eseuri despre 25 (douăzeci și cinci) de romancieri contemporani; Utopia arhaică: José María Arguedas și ficțiunile indigenismului (1996), unde analizează viața și opera lui José María Arguedas; Scrisori către o romancieră (1997), un fel de propedeedeutică  a romanului, regizat în special la tinerii scriitori, și Călătoria către ficțiune. Lumea lui Juan Carlos Onetti (2008), unde analizează, în profunzime, viața și opera scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti…