Mihail Lermontov, lupta cu valurile sălbatice (din el și din societate)
Publicat de nicolaetomescu, 14 octombrie 2021, 20:20
Mihail Lermontov a lăsat o moștenire unică în literatura rusă, chiar dacă „reputația sa poetică” nu o poate depăși pe cea a lui Pușkin…
„Te-asigur, nulitatea-i un dar pe-această lume.
La ce bun glorie, profunde cunoştinţe,
Talent şi dor imens de libertate
Când nu prea ştim ce-i de făcut cu ele?
Noi, fii ai nordului, ca plantele-i suntem,
O zi-nflorim şi repede pălim…
Ca astrul iernii pe un cer de plumb
La fel ni-i mohorâtă viaţa. Şi la fel
De scurtă-i monotona ei poveste.
Şi patria ne pare de năduf,
Şi pieptu-i greu, şi sufletul tânjeşte…
Fără a şti iubire, nici frăţie,
Vâltori sterile ne-ameţesc juneţea
Şi prea devreme bem otrava urii,
Şi cupa vieţii pare mai amară,
Şi nici o rază-n suflete, nimic.”[1]
Născut pe 15 octombrie 1814, în Moscova[2], se înscria la Universitate[3] (1830). A început să scrie poezie, cu o mare parte din versurile sale timpurii influențate de lucrările lui Byron…
După ce a decis să se mute la Sankt Petersburg și a intrat într-o școală militară de cavalerie[4], a început să dezvolte un spirit otrăvitor și un umor crud (care i-au adus dușmani); abilitatea lui Lermontov de a desena caricaturi era asociată cu capacitatea sa de a pune pe cineva în locul său printr-un pseudonim/o epigramă. A devenit ofițer într-un regiment de gardă staționat în apropiere de Sankt Petersburg, cufundându-se în amestecul de societate înaltă dominată de bârfe, saloane, sclipici de sală, obținând și o anumită faimă ca poet…
Anul 1837 a devenit unul de referință. Când Aleksandr Pușkin a fost rănit mortal într-un duel, Lermontov scria poemul incendiar Moartea unui poet:
(…)
„Voi, însă, fii înfumuraţi
Ai unor taţi vestiţi prin mârşăvie,
Care cu tălpi de rob călcaţi
Vlăstarele lovite de urgie;
Voi care, lacomi, lângă tron pitiţi,
Ucideţi Libertate, Genii, Glorii,
Cînd apăreţi, de lege ocrotiţi,
Muţeşte adevărul şi tac judecătorii!
Dar este-n cer un straşnic judecător cinstit
Care pe voi, aleşii desfrâului, v-aşteaptă;
Cu aur el nu poate fi plătit
Şi ştie orice gînd şi orice faptă.
Zadarnic veţi veni cu vorbe rele
La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sânge nu va putea să spele
Sângele poetului răpus”
Tușele finale au acuzat[5], explicit, stâlpii înaltei societăți rusești. Poezia l-a propulsat pe Lermontov la un nivel de faimă fără precedent, dar a provocat mânia țarului – poetul fiind arestat și trimis în Caucaz[6]…
Strădaniile bunicii sale l-au „ajutat”, prea curând, să revadă Sankt Petersburg și să se „dedice” dansului de teatru și dansului de societate. Perceput ca un talent literar promițător, a publicat o serie de lucrări și a început Un erou al timpului nostru; singurul roman al lui Lermontov[7] i-a câștigat recunoașterea ca unul dintre părinții fondatori ai prozei ruse…
Viața socială a lui Lermontov se va frânge… În același an, s-a confruntat cu fiul unui ambasador francez (datorită sau din cauza unei femei tinere); a urmat un duel care l-a trimis în al doilea exil caucazian[8]…
Apoi, și-a întâlnit unul dintre vechii cunoscuți, colegul de armată Nikolai Martynov. Deși păreau să se afle în termeni corecți, Martynov a devenit, în curând, o țintă a glumelor ascuțite și caustice ale lui Lermontov. Nulitatea a provocat (la duel) geniul. Fatală pentru Lermontov s-a dovedit a fi indulgența: l-a cruțat pe adversar, dar a fost ucis (la poalele Muntelui Mashuk) în seara de 27 iulie 1841. Nu împlinise nici 27 de ani…
Lermontov nu s-a căsătorit niciodată, nici nu a avut copii; viața lui sentimentală s-a dovedit una plină de nefericire; în ciuda câtorva cuceriri fără sens, se pare că a rămas îndrăgostit, de-a lungul vieții, de Varvara Lopukhina, prietenă din copilărie[9]…
Trecerea lui pe pământul Rusiei este privită drept una dintre cele mai epice și mai dramatice din istoria respectivei literaturi. Multe dintre lucrările sale poetice majore rămân în mare parte necunoscute cititorilor de altă limbă decât rusa…
„Mi-e urât şi sunt trist şi n-am cui să vin’n-ajutor,
În ceasul când inima geme…
Dorinţe!… Ce rost ca zadarnic şi veşnic s-adori?…
Iar anii să treacă şi să te tot cheme!
Să iubeşti doar vremelnic îţi pare a fi mai uşor,
Mereu să iubeşti nu se poate.
Dacă-n tine priveşti, trecutul îţi pare un nor
În care plăcerea şi chinul sunt moarte.
La ce bun iubirea? Oricând suferinţa sa dulce
La glasul raţiunii dispare;
Iar viaţa, de-o priveşti cu-atenţie mută şi rece,
E-o glumă prostească şi fără culoare…”
(„Mi-e urât şi sunt trist…” – Mihail Lermontov)
[1] („Monolog”, *Din volumul „Demonul meu”; Editura „Prut internaţional”; 2006; Selecţie, prefaţă şi traducere de Ion Hadârcă)
[2] Tatăl său, ofițer de armată, trăia în sărăcie; în schimb, Maria Arsenyeva provenea dintr-o familie aristocratică proeminentă; bunica lui Lermontov, Elizaveta, a considerat căsătoria ca fiind o „nepotrivire clară”; după separarea cuplului – trei ani mai târziu, atunci când de abia împlinise 21 de ani. figura dezamăgită și melancolică a mamei a plecat întru veșnicie; imediat, Elizaveta dezlănțuia o luptă necruțătoare pentru iubitul ei nepot; în cele din urmă, tatăl și fiul au fost despărțiți și, la vârsta de trei ani, Lermontov a început o viață răsfățată și luxoasă, cu bunica sa zbuciumată (la moșia din Tarkhany, în regiunea Penza /Rusia Centrală); nicio cheltuială nu a fost economisită pentru a-i oferi lui Lermontov cea mai bună școlarizare și cel mai confortabil stil de viață; vorbea fluent franceza și germana, cântând la mai multe instrumente și dovedindu-se un pictor talentat; sănătatea precară a Arsenyevei a condus către mai multe călătorii în Caucazul însorit; peisajul l-a impresionat pe Lermontov, inspirând o pasiune pentru munți și frumusețea întregii Naturi; totuși, temându-se că tatăl lui Lermontov ar revendica, în cele din urmă, dreptul său de a-și aduce fiul, Arsenyeva a limitat strict contactul dintre cei doi, provocându-i tânărului Lermontov multă durere și remușcare; în pofida răsfățului, a crescut tot mai însingurat, s-a retras în sine; un an de la începerea studiilor universitare, s-a jucat actul final al dramei; rănit profund de înstrăinarea fiului său, tatăl lui Lermontov a murit; a fost o pierdere groaznică, aruncându-l pe tânăr în depresie…
[3] Una dintre cele mai bune din Rusia… Cariera lui Lermontov la universitate s-a dovedit a fi una de scurtă durată. A participat, rar, la viața de student și a arătat interes îndoielnic pentru prelegeri, aducând, adeseori, cărți de acasă. În cele din urmă, a părăsit universitatea fără a-și termina cursul și și-a reconsiderat serios opțiunile…
[4] O carieră strălucitoare în armată tenta tinerii nobili ai vremii, dar Lermontov și-a dat seama că nu i-a fost hărăzită o viață de exerciții, disciplină și… băutură.
[5] De complicitate la uciderea lui Pușkin…
[6] Ironia sorții, locul exilului său a fost tocmai pământul pe care îl iubea (de mic); atras de natura Caucazului și încântat de folclorul său, a studiat limbile locale, a scris unele dintre cele mai splendide poezii ale sale și a pictat cu generozitate…
[7] Povestea, parțial autobiografică, este alcătuită din cinci povești strâns legate care se învârt în jurul unui singur personaj, un tânăr nobil dezamăgit, plictisit și condamnat; cu personajul „Pechorin”, cartea este considerată pionierat clasic al realismului psihologic…„Eroul Timpului Nostru, stimaţii mei domni, este într-adevăr un portret, dar nu al unui singur om: este un portret compus din viciile întregii noastre generaţii, în deplina lor dezvoltare”.
[8] Lermontov a fost trimis în prima linie de luptă cu o grupare locală… S-a dovedit a fi un soldat curajos, dar visa să părăsească armata și să se dedice, în întregime, scrisului său. În cele din urmă i s-a permis concediul de două luni, s-a repezit către Sankt Petersburg, dar țarul a respins cererea de externare și i-a refuzat acordarea vitejiei în luptă. Lermontov a fost forțat să se întoarcă sub arme, ajungând în orașul Pyatigorsk (mai 1841)…
[9] S-a spus că pasiunea era reciprocă, dar, presată de familia ei, Varvara s-a măritat cu un aristocrat înstărit… Multe dintre poeziile lui Lermontov sunt dedicate iubirii sale, Varvara devenind o sursă de inspirație pentru multe personaje feminine…