Nicolae Tomescu: Istoriografia postbelică – autori, lucrări, paradigme în interpretarea Holocaustului

Publicat de nicolaetomescu, 26 ianuarie 2021, 17:50

Soarta evreilor în cel de-al Doilea Război Mondial n-a fost multă vreme – până prin 1970 – o temă predilectă în istoriografia şi opinia publică occidentală[1]. Iniţial, chiar Tribunalul de la Nürnberg (judecarea celor 24, 1945-1946) a avut grijă să nu evidenţieze prea mult persecuţiile contra evreilor, ci a preferat să le includă mai degrabă printre alte atrocităţi comise de nazişti. Mai exact, crimele împotriva evreilor au fost condamnate invocându-se articolul „crime împotriva umanităţii”[2], convenţia O.N.U. despre genocid fiind adoptată în 1948. Studiile privind evreii între anii 1939-1945, fenomen consacrat ulterior sub denumirea de Holocaust, datorită unor supravieţuitori precum Elie Wiesel sau Primo Levi[3], au fost iniţiate de către evrei germani emigraţi în S.U.A.. Printre aceştia sunt: Eva Reichmann, Elinor Sterling, George Mosse, Paul Messing şi Hannah Arendt. Un moment crucial în studiile asupra Holocaustului este apariţia, în 1961, a cărţii istoricului american Raul Hilberg, Exterminarea evreilor în Europa[4]. Abia după 1960 istoricii din Germania de Vest se alătură eforturilor de reevaluare critică a perioadei naziste, inclusiv a responsabilităţii statului şi a societăţii germane în ceea ce priveşte „soluţia finală”, cartea lui Hilberg fiind tradusă târziu, în 1982. Societatea germană rămâne până în anii 1980 oarecum ignorantă faţă de fenomenul Holocaustului, un moment important care schimbă această situaţie fiind difuzarea filmului lui Claude Lanzman, intitulat Shoah (1985), al cărui consultant principal rămâne acelaşi Raoul Hilberg. Realizată între 1976 şi 1981, cu o durată de aproximativ 10 ore, reprezentând un rezumat al celor peste 350 de ore filmate, pelicula lui Lanzman este recepţionată inegal în alte ţări. În Polonia, spre exemplu, Shoah este calificat drept o producţie antipoloneză, iar în Japonia va fi difuzat abia la începutul anilor 1990[5]. Discuţia lansată de istoricul german Ernst Nolte, în 1986, provocînd aşa-numita „ceartă a istoricilor” (Historikerstreit), are la bază afirmaţia potrivit căreia Holocaustul se înscrie în şirul altor genociduri în masă din secolul al XX-lea, în special al Gulagului bolşevic[6]. În Franţa, o parte însemnată a istoricilor, inclusiv cei din „Şcoala Analelor”, au ezitat câteva decenii la rând să abordeze mai deschis problemele legate de istoria Franţei în cel de-Al Doilea Război Mondial. Este vorba de chestiuni, precum colaborarea francezilor cu regimul de ocupaţie nazist, considerată o temă incomodă pentru memoria colectivă a francezilor, dar şi responsabilitatea regimului de la Vichy în exterminarea evreilor. Abia după 1980 apar cele mai multe şi cele mai importante contribuţii asupra acestor aspecte[7]. Deşi Franţa este prima ţară europeană unde evreilor li se acordă egalitatea în drepturi cetăţeneşti (1791) şi unde evreii par cel mai bine integraţi în societate[8], primul preşedinte francez care recunoaşte public responsabilitatea statului în deportarea evreilor de către regimul de la Vichy este Jacques Chirac, în 1995[9]. Pe de altă parte, anumite voci, mai ales printre supravieţuitorii lagărelor de concentrare naziste, dar şi istoricii, au evidenţiat o anumită pasivitate faţă de soarta evreilor europeni din partea guvernului american, a celui britanic, a Vaticanului, a Elveţiei, chiar a liderilor mişcării sioniste din Statele Unite[10]. Acest lucru sugerează că şi statele occidentale cu o puternică tradiţie democratică au fost ţinta unor critici tendenţioase şi exagerate. Remarca însă nu diminuează din responsabilitatea guvernului român în distrugerea evreilor basarabeni, bucovineni şi transnistreni, ci sugerează că este vorba de o problemă vastă, nicidecum limitată la România. În ansamblu, studiile occidentale privind Holocaustul sunt dominate de existenţa a două şcoli istoriografice. Prima, numită generic intenţionalistă, susţine că „soluţia finală” a fost precedată de o serie de politici anterioare, concepute de Hitler înainte de exterminarea propriu-zisă a evreilor. Această interpretare acordă lui Hitler rolul crucial în implementarea politicii genocidale, subliniind şi centralitatea ideologiei naziste în stabilirea agendei politice a conducătorilor Reichului[11]. A doua, numită convenţional funcţionalistă, deşi admite rolul antisemitismului în exterminarea evreilor, pune accentul pe importanţa structurilor birocratice, a circumstanţelor politice şi militare din epocă[12].

În pofida eforturilor permanente, a reuşitelor prestigioase de a documenta şi comemora evenimentele tragice ale anilor 1933-1945, atât nazismul cât şi Soluţia Finală continuă să rămână marile „enigme” ale istoriei şi istoriografiei postbelice. Natura, prin excelenţă sensibilă, a subiectului, datorată nu exclusiv, dar într-o măsură considerabilă motivaţiilor şi mizelor de ordin politic bazate pe raţiuni din cele mai diverse, a impus, aproape permanent, limite cercetătorului preocupat de cunoaşterea detaliată a evenimentelor, interpretarea, explicarea, înţelegerea şi, mai ales, reprezentarea acestora. Ceea ce aliaţii numeau, în 1945, după descoperirea lagărelor de exterminare, ’the unthinkable’, rămâne, pentru mulţi,’the unspeakable’. Nu puţini sunt însă cei ce doresc istoricizarea Holocaustului, transformarea memoriei acestuia în foot-note al istoriei sau chiar uitarea trecutului în numele viitorului[13].

Problema cea mai spinoasă în abordarea acestui trecut o reprezintă, din perspectivă actuală, faptul că, în spatele cuvintelor vor rămâne permanent ororile, temerile, tăcerile (auto)impuse de memoria vie, nu neapărat „mitică” şi nu ireconciliabil opusă „istoriei autentice,” aşa cum le vedea – în anii 1980 – Ernst Nolte. Abordarea globală şi reflecţia generală asupra Holocaustului din ultimele decenii au forţat graniţele morale şi intelectuale, epistemologice şi de reprezentare ale acestuia[14], însă nu au putut elimina poziţia personală a autorilor, cel mai adesea însoţită de o anume doză de subiectivitate. Cu atât mai puţin au reuşit să confere discursului despre istorie un ton perfect neutru; mai ales atunci când, dincolo de cauze şi esenţă, se iau în discuţie consecinţele Holocaustului asupra lumii postbelice şi se pune sub semnul întrebării acel Happy End adus de 1945.

Oricât de pragmatice se vor dori, în viitor, viziunile şi abordările – pentru a face posibilă scrierea istoriei „după Auschwitz”, constrângerile impuse de trecut şi „criza istoriei” generată de Soluţia Finală nu vor permite, prea curând, raportarea istoricului la „principiul plăcerii scrisului istoric”. O întoarcere la categoriile tradiţionale de secol XIX şi noţiunile de adevăr – fals, obiectivitate, realitate, ştiinţă pozitivă şi artă realistă, o scriere a Holocaustului în termeni istorici, nu vor fi posibile fără o prealabilă regândire teoretică a chestiunii. Decizia politică şi necesităţile educaţionale ar putea juca un rol important în „trecerea” acestui subiect în istorie, dar nu singurul şi nu neapărat pe cel central[15]. Există tendinţa de a ordona secvenţial şi explica Holocaustul în termeni confortabili, logici, raţionali. Istoricul (nu doar el) va continua să caute răspunsul la căteva întrebări presante: Este posibil echilibrul judecăţii istorice asupra evenimentelor? (Gerschom Scholem)[16], A cui este Povestea (istoria) Holocaustului? (Yael Feldman)[17] şi A cui poveste o scriem? (Cristopher Browning)[18], Cum poate fi naturalizat şi care este geografia simbolică a Holocaustului? (Sidra Ezrahi)[19], Este salvarea memoriei singurul imperativ categoric? (Geoffrey Hartmann)[20], Ce voce îşi asumă, cine, de pe ce poziţie şi cu ce drept în redarea acestuia? (Dominick LaCapra)[21], Cum putem folosi raţionalul şi categoriile sale în redarea şi înţelegerea iraţionalului? (Dan Deaner), Care ar fi limitele imaginaţiei estetice pentru a surprinde şi face comprehensibil Holocaustul? Cât de teoretice şi cât de formale pot fi dezbaterile? (Saul Friedlander)[22].

În pofida percepţiei actuale, adesea acreditată de diletanţi, în perioada anterioară lui 1970 abordarea Holocaustului de către mediile academice occidentale avea să trezească adeseori suspiciuni, în primul rând printre fostele victime ale nazismului. Pentru mulţi dintre supravieţuitorii evrei, transformarea tragediei lor colective în obiect de studiu avea să reprezinte o încercare nefondată de trivializare, popularizare şi distorsionare a oribilei crime, o „desacralizare a memoriei”. Transformarea Holocaustului în subiect de interes general avea să se producă treptat, abia în deceniul următor, în paralel cu acceptarea ideii că aceasta ar putea reprezenta garanţia ultimă a „lecţiei însuşite” (istoria celui de al Treilea Reich nu va fi uitată). Diminuarea, pe fondul mişcărilor studenţeşti din 1968 şi al relaxării relaţiilor cu Uniunea Sovietică, a interesului guvernelor occidentale de a estompa adevărul referitor la participarea multora dintre politicienii şi factorii de decizie germani, austrieci, francezi etc. la implementarea şi derularea Soluţiei Finale a contribuit şi ea la dezvoltarea unor noi arii de cercetare în domeniu, adăugând accesului aproape nelimitat la arhive replierea în interior şi reevaluarea celui de al Treilea Reich, a colaboratorilor săi. În linii generale, istoriografia nu a dat, până la jumătatea anilor 1980, când paradigma rasială începe să domine interpretările, iar lagărul şi politica distructivă, de exterminare, încep să fie privite ca esenţă a totalitarismului şi extremă centrală, nu periferică, a acestuia, o importanţă maximă Holocaustului în înţelegerea nazismului. Anii 1950 sunt dominaţi de paradigma totalitarismului generată de Războiul Rece. Urmează anii 1960, în care elementul central al dezbaterii iniţiate de marxişti este raportul dintre fascism şi capitalism şi, în paralel, în cazul non-marxiştilor, cel al relaţiei fascism – modernitate. Deceniul al optulea şi prima jumătate a celui de al nouălea (desigur, secolul XX) va înregistra paradigma structuralistă a stângii germane, iniţierea dezbaterii dintre intenţionalişti şi funcţionalişti, întrerupt de Historicherstreit, apariţia conceptului de „stat politocratic” (Martin Broszat, 1969) şi ‘week dictatorship’ (Hans Mommsen, 1970). Toate acestea vor contribui, indirect, la articularea şi dezvoltarea analizelor asupra Soluţiei Finale (mai puţin a Holocaustului). Principalul lor merit constă însă în relansarea şi regândirea proiectului pedagogic lansat de aliaţi în 1945, eşuat în prima fază din cauza tezei vinovăţiei colective, pe care generaţia „plină” de experienţa nazismului o va respinge, revedincând statutul de victimă a regimului, în paralel cu limitarea responsabilităţilor la Hitler, simbol şi scuză în acelaşi timp, eventual la cei mai apropiaţi dintre acoliţii acestuia. În primă fază, nu Holocaustul ci „lagărul de concentrare” atrage atenţia istoricului, dar fără a reprezenta o lume în sine ci doar un detaliu al războiului şi al istoriei nazismului[23]. Chiar şi un Eugen Kogon, victimă politică a nazismului, în prefaţa la cartea sa apărută în 1945, se întreba asupra oportunităţii dezvăluirii către publicul larg a unei istorii ce „nu conţine nimic bun, aflată la graniţa cu ceea ce este moral şi îngăduit”, doar scopul uman şi politic plus evitarea recidivei convingându-l să-şi publice lucrarea[24]. Cu câteva excepţii, „epoca Adenaur” se va limita la formule generale şi restituiri vagi, va insista mai curând pe uitare sau rezolvare facilă în baza unui „slalom al memoriei”. Cum prioritară era integrarea în structurile democratice şi refacerea economiei, abia mai târziu, în Germania anilor 1960, cultura istorică va începe reprocesarea continuă a trecutului nazist şi a Holocaustului, menită să faciliteze despărţirea de trecut. A fost însă nevoie de cel puţin un ‘generational turn’, de o nouă generaţie care să afle despre crimele trecutului şi să-şi chestioneze vârstnicii în legătură cu acest trecut. Istoricii, mai puţin „eretici” prin natura profesiei, uneori prin vârstă şi, nu în ultimul rând, prin legăturile personale cu intelectualitatea acuzată de a fi colaborat cu naziştii, nu au jucat însă un rol major în această „revoluţie”. Un traseu deloc facil va cunoaşte Holocaustul şi în cazul istoriografiei evreieşti. Pentru cei care au trăit experienţa ghetourilor şi a lagărelor a spune povestea era o datorie, cazul istoricului Simon Dubnov[25] şi a strigătului său disperat: „Oameni buni, nu uitaţi, oameni buni, povestiţi, oameni buni, scrieţi”. Primele arhive sistematice apar încă din anii groazei în speranţa că, într-o zi, istoria va fi scrisă, că nu naziştii ci aliaţii vor învinge, că victimele nu vor putea fi eliminate definitiv din istorie. Tot atunci, un Ignatz Schiper[26], conştient că nimeni nu va dori să-i creadă/catastrofa era dezastrul întregii lumi civilizate/, avea să spună că, în primul rând, lui Abel (evreilor – n.n.) trebuie să-i revină sarcina ingrată de a spune istoria. Noi probleme vor apărea după război şi vor ţine nu doar de elaborarea literaturii care să uşureze transmiterea „poveştii” sau de încadrarea genocidului în cronologia evreiască – Driterr Hurban, sau un „Eveniment” total diferit, unic (Shoah?), ci şi de dorinţa de a uita de problemele supravieţuitorilor şi ale generaţiei de după război. Nu în ultimul rând, această istorie poate fi scrisă doar în ydish[27] sau şi în alte limbi, de circulaţie, pentru a o face accesibilă cât mai multor cititori? Comunicarea cu ceilalţi, cu non-evreii, în privinţa istoriei şi a memoriei va fi una timidă până în anii 1960-1970. Abia procesul Eichmann, primul în care nu verdictul, ci expresia publică, nu documentul scris ci mărturia, vocile neauzite la Nurenberg, joacă un rol central, apoi războaiele din Orientul Mijlociu duc la schimbare radicală în atitudinea faţă de Holocaust, întâi în Israel, apoi în Franţa şi S.U.A.. Educarea tinerei generaţii, lecţia istoriei întruchipată în Holocaust, transmiterea memoriei dincolo de „graniţele” unei singure comunităţi, vor reprezenta noi priorităţi, obiective ce vor duce la globalizarea acesteia, la Muzeul Holocaustului din Washington, dar şi, datorită revoluţiei media, la forme de comemorare ce ţin mai curând de entertainment.

O altă problemă majoră în cazul de faţă o reprezintă tipul de istorie scrisă după 1945. Observaţia lui Christopher Browning ni se pare extrem de pertinentă în acest sens. Cercetarea şi, mai apoi, teoriile şi naraţiunile s-au axat în mod disproporţionat, în primele decenii de după război, asupra călăilor şi mai puţin asupra victimelor sau martorilor „neimplicaţi,” pe documentul scris şi tipul de perspectivă deschisă la Nurenberg. Accentul major şi prioritar a căzut pe Great Deeds şi mai puţin pe Alltagsgeschichte, pe ideologia nazistă şi rasismul biologic, pe rolul factorului instituţional în implementarea politicilor rasiale de către minţi criminale. Apogeul acestui tip de istorie a fost atins în anii 1960 prin lucrarea lui Raul Hillberg, o analiză a „maşinăriei răului”, a Soluţiei Finale ca proces administrativ complex având în centru pe criminalul birocrat generic (Raul Hillberg, 1967)[28]. Hannah Arendt va adăuga metafora „banalităţii răului” prin impunerea prototipului Eichmann (Hannah Arendt, 1965)[29]. Puţini autori se vor pronunţa explicit, precum Lucy Davidowicz[30], în privinţa operării distincţiei necesare între războiul convenţional şi războiul rasial ideologic, între proiectul genocidal al călăilor şi răspunsul victimelor acesta (Lucy Davidovicz, 1975). Oarecum limitată, această perspectivă „trădează”, în cazul europenilor, interesul major, oarecum exclusiv, pentru propria istorie, memorie şi imagine. Rasismul biologic şi obsesia antisemită a naziştilor reprezintă elementul central, nu însă şi singular, al analizelor ce urmăresc înţelegerea procesului istoric finalizat cu implementarea Soluţiei Finale. Un al doilea element important îl reprezintă identificarea verigilor lipsă ce au făcut posibilă legătura dintre „Utopia barbară a naţiunii perfecte” (Volkgemeinschaft) şi Crimă. Astfel, istoricii şi politologii au introdus în discuţie unele probleme legate de Holocaust ca produs al modernităţii, de totalitarism ca fundament politic al implementării proiectului genocidal, de raportul dintre intenţia individului şi presiunea exercitată de structuri şi, nu în ultimul rând, de impactul produs în epocă asupra opiniei publice germane de către evenimente. Toate acestea erau menite să rezolve, parţial şi în afara soluţiei-cheie oferite de antisemitism – fără a-i nega sau diminua importanţa şi fără a contesta legitimitatea teoriilor ce îl impun ca element central şi condiţie necesară, nu neapărat şi suficientă – misterul masacrării evreilor europeni (Michael Marrus, 1986)[31]. Cu excepţia stângii intelectuale, interesată de alte aspecte „peculiare” în analizarea nazismului (fascismului) – expansionism, capitalism, politicile economice şi sociale, primatul acestora, distrugerea organizaţiilor clasei muncitoare etc. –, a literaturii sovietice, antisemită după 1950, centralitatea antisemitismului european reprezintă, mai ales printre istoricii evrei, teoria cea mai des acceptată şi vehiculată în cercetarea şi interpretarea Holocaustului, a regimului nazist. Interpretările însă diferă… Mihai Chioveanu (sursa de inspirație) a publicat o densă şi excelentă introducere în problematica domeniului; el nu se referă la elementele ce deosebesc pe susţinătorii tradiţionalişti, evrei, ai antisemitismului perpetuu de cei ai antisemitismului modern, contextualizat. Istoriografia germană de după 1945 a preluat ideea continuităţii antisemitismului de secol XIX în perioada interbelică şi a acceptat explicarea integrală a Holocaustului drept finalitate a acestuia şi fază paroxistică – în măsura în care această abordare, izolarea centrului absolut al nazismului, făcea posibilă ruptura cu trecutul (Vergagenheitsbewältingung) şi neluarea în discuţie a raporturilor dintre trecut şi politicile R.F.G. La autori precum Shulamit Volkov însă, întrebările legate de natura modernă a antisemitismul nazist, rolul său de instrument/final logic pentru sistem, elementele de continuitate şi discontinuităţile, rolul culturii scrise şi al celei vorbite în impunerea antisemitismului radical, importanţa înţelegerii regimului şi a contextului, nu doar identificarea rădăcinilor intelectuale ale rasismului nazist, sunt motivate strict de cunoaştere[32]. La fel stau lucrurile în cazul unui Ytzak Arad care, deşi acceptă centralitatea antisemitismului, subliniază, totodată, faptul că acesta nu poate spune mare lucru despre corupţia, teama, abrutizarea din timpul războiului, indiferenţa, potenţialul criminal, competiţia pentru resurse dintre indivizi şi structuri în cadrul regimului etc[33]. Aşa cum nu spune nimic despre lipsa de reacţie a lumii libere şi democrate după 1942, când primele informaţii legate de Soluţia Finală ajung la Londra şi Washington (din 1945, U.R.S.S. este preocupată nu de tragedia evreilor, ci de bestialitatea duşmanului ideologic, de autovictimizare, ce-i drept motivată prin numărul mare al morilor, pentru a putea, ulterior, în baza antifascismului, să-şi instrumentalizeze în Est politicile proprii. „Oul din care avea să se nască Şarpele nazismului”, produs al întregii culturi europene, impregnată în conştiinţa omului obişnuit, ideologia antisemită a fost vizualizată drept „monstrul” trezit la viaţă de majoritatea crizelor politice şi a momentelor de stress socio-economic[34].

Ceea ce rămâne încă greu de explicat este traseul parcurs de la antisemitismul popular, element compensator în structurarea identităţilor naţionale, a spaţiului politic şi/sau sferei socio-economice, la ideologia de sine-stătătoare, capabilă să „orbească” nu doar pe promotorii săi, ci și populația, în cele din urmă, la impulsul criminal şi proiectul genocidal[35]. Germania anilor 1930-1940 cunoaşte transformarea radicală a sentimentelor populare şi a vechilor prejudecăţi antisemite. „Evreul” generic încetează acum să mai joace funcţia anterioară, cea a ţapului ispăşitor, iar antisemitismul nu mai reprezintă o simplă tehnică de manipulare socială. Cu toate acestea, regimul naţional-socialist nu dă eliminării fizice a evreilor, exterminării lor, o funcţie integratoare şi, paradoxal, succesul Soluţiei Finale va consta tocmai în capacitatea naziştilor de a-şi „steriliza” crima. Cetăţeanul obişnuit este ţinut departe de evenimente, pentru că societatea germană se dovedeşte a fi mai curând reticentă faţă de aplicarea măsurilor şi oarecum indiferentă la ideologia antisemită. În mod surprinzător, în anii imediat următori ascensiunii lui Hitler la putere, nazismul nu a reuşit să-şi asigure în baza ideologiei sale rasiste decât aderenţa câtorva categorii socio-profesionale şi numai în câteva dintre regiuni (Donald Niewyk, 1980)[36]. În majoritatea cazurilor, cel puţin a celor individuale, coeziunea era asigurată prin aşteptări de o cu totul altă natură. Poate explica ideologia antisemită, de una singură, chiar în condiţiile în care am accepta rolul ei central, evenimentele anilor 1939-1945? Reprezintă aceasta, odată cu transformarea stigmatului în doctrină rasială, cauza şi esenţa Holocaustului? A fost revoluţia antisemită elementul cel mai important al programului nazist pentru simplul motiv că a reprezentat elementul ce a permis evitarea unei totale osificări ideologice a partidului (George L. Mosse, The Crisis of German Ideology: Intellectual Origins of the Third Reich, 1964)?

Pentru unii autorii, precum Lucy Davidowicz, răspunsul este unul afirmativ. Nu doar Hitler sau acoliţii săi, ci întreaga societate germană ar fi luat parte – prin intermediul violenţei şi la adăpostul unui meticulos legalism – la rezolvarea chestiunii evreieşti (Judenfrage). Autoarea susţine ideea conform căreia nazismul nu a făcut altceva decît să revigoreze mai vechi sentimente, prejudecăţi, resentimente existente deja în societatea germană. Nucleu dur al universului mental al lui Hitler, iraţionalul antisemit face parte, în opinia lui Davidowicz, dintr-un continuum, radicalizat – dar nu de esenţă nouă, un loc comun şi vulgată a unor mai vechi formule, nicidecum o nouă sinteză. Singura problemă în cazul acceptării acestei teze o reprezintă confuzia făcută între antisemitismul secolului XIX, marcat de mituri/idealurile trecutului, şi ideile rasiste ce au stat la baza „revoluţiei sociale naziste”[37]. Datele prezentate în aparatul critic nu sunt menite a reduce din importanţa antisemitismului şi nici a crea imaginea unei victimizării „competiţionale”. Ele sunt, mai curând, menite a indica locul noului antisemitism în cadrul ideologiei rasial-biologice naziste, unul din elementele ce-l disting de antisemitismul secolului XIX. Pasul cel mai greu de făcut rămânea, însă, trecerea de la propagandă la eliminarea programată, spaţială şi mai apoi fizică a duşmanilor naţiunii, elaborarea şi apoi implementarea programului, găsirea soluţiei optime şi definitive. Departe de a fi omul care să se implice personal şi permanent în şi dincolo de luarea deciziilor, Hitler, „marele vizionar”, singurul care avea o perspectivă panoramică asupra problemei evreieşti şi ale cărui „profeţii” nu vor fi puse la îndoială de către acoliţi, va găsi în instituţiile şi agenţiile statului, în birocraţie şi, uneori, în armată colaboratori nesperaţi (de cele mai multe ori, voluntari). Transformarea sloganului în categorie ştiinţifică, explicarea tarelor biologice produse în urma industrializării şi modernizării, de care „evreul generic” se făcea direct  responsabil, baza tehnică şi armele crimei au fost oferite partidului de indivizi atraşi şi motivaţi nu doar de ideologie. Reuşita finală, rapidă şi eficientă în baza procesului tehnologic descriu mai bine pe „criminalul din spatele biroului”, marcat de perspectiva succesului personal, carierism, oportunitatea de a opera cu „cobaiul uman şi cazul număr”. Chiar dacă nu explică integral Soluţia Finală, elementul birocratic nu poate fi ignorat atâta timp cât poartă responsabilitatea împingerii proiectului genocidal spre haos şi radicalizare, îl „raţionalizează” în loc să încerce a-l tempera.

Reuşita implementării şi funcţionării proiectului genocidal mai ridică o problemă, cea a relaţiei dintre Holocaust, modernitate, pe de o parte şi fenomenul totalitar, pe de alta. Pentru unii autori, Utopia fantezistă încurajată de Himmler desemnează „forţa intelectuală” ce avea să conducă la Holocaust şi, în cele din urmă, la atingerea scopului final al întregului program politic nazist – rolul jucat de modernitate se reduce exclusiv la aspectul tehnologic, altminteri dispensabil şi la reuşita implementării rapide a Soluţiei Finale (Henry A. Turner, 1975)[38]. O astfel de viziune pare să reprezinte o soluţie de compromis, doar dacă acceptăm faptul că mitul a-istoric aflat la baza noului program rasial se raporta exclusiv la un ideal trecut „teutonic” şi nu la crearea, în urma „revoluţiei social-rasiale”, a unui viitor ideatic pentru comunitatea naţională a Omului Nou. Pentru Zigmund Baumann, ca de altfel şi pentru Geoff Eley şi Karl Otten, Soluţia Finală reprezintă prin raţionalitatea tehnică şi aspectul său birocratic-managerial o paradigmă distructivă a modernităţii (Zigmund Baumann, 1989)[39]. Participarea în program şi implementarea strict tehnică a politicii criminale de către individul lipsit de motivaţie ideologică şi radicalism, preocupat de elementul mundan, ferit prin plasarea sa în spatele regimului de responsabilitate şi de contactul direct cu Victima, par a argumenta acest punct de vedere. Teoria ce încearcă explicarea Holocaustului prin intermediul totalitarismului, perfect ilustrată prin intermediul metaforei lagărului, locul în care atât victima cât şi călăul sunt în paralel dezumanizate, pare a fi însă pusă sub semnul întrebării de chiar această participare voluntară la crimă a individului obişnuit, de depersonalizarea, birocratizarea, „sterilizarea crimei”, de faptul că tratarea în termeni pur tehnici a acesteia va asigura „maşinii” autonomia care nu mai face necesar controlul permanent al statului. Prin urmare, reprezintă Germania un caz aparte[40] datorită căii sale specifice de evoluţie (Sonderweg) sau pericolul genocidului în masă priveşte orice societate în care există o „tradiţie revoluţionară de tip iacobin” confruntată cu efectul şi, totodată, beneficiară a industrializării?

Disputa dintre intenţionalişti şi funcţionalişti în interpretarea nazismului şi a Holocaustului pare a sugera necesitatea permanentă a întoarcerii spre detaliu. Poate fi privit Holocaustul drept scopul final, urmărit consecvent de Hitler încă din 1920, o obsesie continuă pusă în aplicare odată cucerite teritoriile din Est, sau reprezintă mai degrabă rezultatul final al unui proces continuu de radicalizare cumulativă şi neplanificată a unui regim policratic? Selecţia negativă, în timp, a elementelor distructive, singurele capabile să ţină împreună o coaliţie altfel destul de precară, pare a da câştig de cauză funcţionaliştilor. Drumul spre Auschwitz pare a fi mai curând unul sinuos (nu datorită erorilor şi ezitărilor unor subordonaţi, cât căutării permanente a unei soluţii adecvate momentului). Soluţia Finală nu a avut niciodată deplină autonomie şi, de aceea, fenomenul uciderii în masă[41] trebuie analizat în permanentă relaţie cu anti-bolşevismul, apariţia Lebensraum-ului şi întreaga atmosferă creată de război (Arno Mayer, 1988). Este greu de spus de ce Soluţia Finală apare abia în 1941 şi de ce eliminarea fizică a evreilor „respinsă” în 1940 de Himmler – nu însă şi de ceilalţi – drept „bolşevică, imposibilă, şi ne-germană” ajunge să ia, treptat, locul ghetoizării şi pe cel al masivei transmutări a populaţiei „nedorite şi excedentare” într-o colonie specială[42]. În fond, înţelegerea istoriei în forma luptei de rasă, faptul că eliminarea evreilor nu a întâlnit aceiaşi opoziţie ca „programul eutanasia”, ca şi faptul că antisemitismul a reprezentat o constantă a vieţii politice germane, ar fi permis implementarea în orice moment a acesteia. Mai mult, intensificarea permanentă între 1941-1945 a ritmului executării planului criminal, aberant şi contraproductiv complică şi mai mult analizele. Dacă perioada de început a războiului, cu victorile sale şi transformarea lui Hitler într-un „om al destinului”, urmat de întreaga naţiune şi capabil să-şi impună până la capăt punctul de vedere şi să desăvârşească astfel programul politic mulţumeşte pe intenţionalişti, funcţionaliştii insistă, în general, pe perioada declinului – în care Soluţia Finală apare drept un „război paralel” şi chiar prioritar după 1942, cu rol în decompensarea înfrângerilor militare din războiul convenţional. Studiile cele mai recente au încercat să găsească un răspuns cu privire la Holocaust focalizându-se asupra opiniei publice din Germania şi a transformării imaginii evreului între 1933 şi 1945 în imaginarul colectiv. Concluzia finală a acestor studii este mai zguduitoare decât s-ar putea aştepta cineva. Pentru David Bankier (Ideologia rasistă nazistă), implementarea Soluţiei Finale nu a fost posibilă în urma aderării la ideologia aberantă a nazismului[43]. Iar astăzi, reticenţa manifestă faţă de aflarea „adevărului” nu mai caracterizează poziţia Germaniei, considerată iniţial în Vest și, până mai ieri, în Est, singura responsabilă pentru instrumentalizarea Soluţiei Finale. De altfel, în majoritatea statelor Uniunii Europene, unde, cu excepţia câtorva grupări extremiste, participarea la Holocaust, directă sau indirectă, uneori fie şi doar prin indiferenţa manifestată, începe să fie tot mai adesea recunoscută, situaţia se prezintă la fel. Adevărat, după 50 ani de paradigmă antifascistă, combinată cu antisemitism şi naţional-comunism, Estul a fost nepregătit pentru confruntarea cu trecutul pre-comunist şi, nu în ultimul rând, suspicios. Cei mai mulţi nu au putut să înţeleagă – de aici ideea atacului instrumentat de Occident la memoria traumatică a comunismului, negarea Holocaustului (în unele cazuri), exacerbarea Gulagului etc.: deşi de maximă importanţă, sfârşitul comunismului (în 1989) a coincis cu o întreagă serie de comemorări legate de evenimentele anilor 1939-1945. Aşa cum puţini au înţeles dorinţa vesticilor şi speranţa lor că Estul, până atunci interzis, ar putea completa prin documentele din arhive viziunea asupra Holocaustului şi ar putea face comemorările, prin accesul direct la „siturile” originale ale crimei, mai veridice şi directe. În Europa de Est, implicarea permanentă a factorului politic a făcut ca imobilismul să reprezinte caracteristica de bază a studiilor raportate la Holocaust. Uciderea în masă a evreilor a reprezentat, în istoriografia din fostele state comuniste, un subiect mai curând tolerat, chiar şi atunci tratat de plano drept o problemă strict germană. Dacă în Vest se poate vorbi despre reprimarea instrumentalizată politic a memoriei, în ţările din Est inexistenţa acesteia timp de aproape 50 de ani pare a constitui principalul obstacol în calea celor interesaţi de subiect. În linii generale, perioada post-comunistă nu a dus la o îmbunătăţire a situaţiei în acest caz particular. Dispariţia „Cortinei de Fier”, diminuarea interesului pentru Războiul Rece şi studiul Comunismului, au creat spaţiul necesar extinderii studiilor legate de Holocaust şi rolului jucat de regimurile din ţările Europei de Est. O reacţie pozitivă a existat însă mai curând în mediul academic occidental şi printre istoricii evrei. Lipsa de detaşare a majorităţii elitelor din fostele ţări comuniste, dispariţia optimismului iniţial şi înlocuirea lui cu panica/reţinerea întreţinută de birocraţia de stat a dus, timp de aproape un deceniu, nu doar la respingerea dezbaterii şi a noilor perspective asupra Holocaustului, ci şi la catalogarea lui drept o invenţie evreiască, menită a stigmatiza şi reduce considerabil din mândria naţională şi valoarea simbolurilor sale „oprimate” (Vladimir Tismăneanu, 1999). Negarea Holocaustului şi refuzul exorcizării, limitarea dezbaterii la cazul Germaniei, pe baza argumentului oferit de absenţa în celelalte cazuri a rasismului biologic şi a orientării ideologice antisemite de tip monomaniacal specifică naziştilor, victimizarea competiţională a propriei naţiuni şi banalizarea uciderii în masă a evreilor prin intermediul Gulagului, a „holocaustului roşu”, nu reprezintă nicidecum o soluţie. Mai mult, din punct de vedere istoriografic, el nu poate duce decât la continuarea izolării, la perpetuarea unor stereotipuri şi înţelegerea deformată a fenomenului politic ce a condus la imensa monstruozitate a secolului XX…

[1] Omer Bartov ed., The Holocaust: Origins, Implementation, Aftermath. Rewriting Histories, London&New York, Routledge, 2002, p. 1.

[2] Donald Bloxham, Genocide on Trial. War Crimes Trials and the Formation of Holocaust History and Memory, Oxford, Oxford U.P, 2001, în special pp. 17-21, 63-69.

[3] Şi termenul de Gulag a fost consacrat de un scriitor, victimă a comunismului de această dată, Aleksandr Soljeniţin, în Arhipelagul Gulag, 1974.

[4] Raul Hilberg, The Destruction of European Jews, London, W.H. Allen, 1961.

[5] Vezi interviul lui Claude Lanzman acordat ziarului „L’Humanité”, 27 martie 1990.

[6] François Furet, Ernst Nolte, Fascism şi Comunism, Bucureşti, Univers, 2000 (ed. franceză – 1998).

[7] Henry Rousso, Le Syndrome de Vichy de 1944 à nos jours, Paris, Seuil, 1990.

[8] Stefan Berger, Mark Donovan and Kevin Passmore, eds., Writing National Histories: Western Europe since 1800, London, Routledge, 1999; Georg G. Iggers, Historiography in the Twentieth Century, Middletown, CT: Wesleyan U. P., 2005.

[9] „The Economist”, vol. 380, July 15th 2006, pp. 25-26.

[10] David S. Wyman, The Abandonment of Jews. America and the Jews, with an Introduction by Elie Wiesel, NY, Free Press, 1985, pp. VII, XV-XVI, 157-177, 209-234.

[11] Vezi Gerald Fleming (1984) şi Eberhard Jäckel (1981).

[12] Vezi Karl A. Schleunes (1990); Martin Broszat (1985); Hans Mommsen (1991). Mai consistent, în Ian Kershaw, The Nazi Dictatorship: Problems and Perspectives of Interpretation, London, Edward Arnold, 1993.

[13] Peter Baldwin, „The Historikerstreit in Context”, Neil Gregor (ed.), Nazism (Oxford: Oxford University Press, 2000.

[14] Isabel Wollaston, „A War against Memory?”, în Neil Gregor (ed.), Nazism (Oxford: Oxford University Press, 2000.

[15] Eseul are ca sursă principală de inspiraţie aşa-numita Anatomie a Crimei, www.idee.ro/holocaust/manual.html (cronologie, manual, glosar de termeni, articole de referinţă, planuri de lecţii, mărturii, galerie, bibliografie, link-uri utile).

[16] Tragedia cu care s-a confruntat direct constiinţa a fost ascensiunea lui Hitler şi, apoi, la sfârşitul războiului, deplina revelaţie a monstruozităţii lagărelor de concentrare naziste. Din perspectiva lui Gerschom Scholem, Holocaustul nu reprezintă doar o crimă împotriva poporului evreu, ci şi actul prin care umanitatea a atins apogeul inumanităţii, al monstruozităţii. Politicile naziste de discriminare şi de epurare rasială au marcat nu doar istoria Europei sau a societăţilor moderne, ci însăşi istoria Omului.

[17] Abraham I. Katsh Professor of Hebrew Culture and Education; Professor of Hebrew and Judaic Studies; Ph.D. Columbia University, 1981, M.Phil. Major: Modern Hebrew Literature. Russian Fiction and Theory, Columbia University, 1980, M.A., Medieval Hebrew Literature, Hebrew College, Brookline, 1976, B.A. Hebrew Literature and Language; English Lit, Tel Aviv University, 1967; Postcolonial Memory, Postmodern Intertextuality: Anton Shammas’s ARABESQUES Revisited. Publication of Modern Language Association. 114:3. 373-389. May 1999.

[18] Fateful Months: Essays onthe Emergence of The Final Solution. New York: Holmes and Meier, 1985.

[19] Sidra Ezrahi, Professor of Comparative Jewish Literature la Hebrew University din Jerusalem; B.A. from the Hebrew University in English Literature and Political Science (1965), M.A. (1968) şi Ph.D. (1976) degrees from Brandeis University, in English and American Literature. Încă din 1970, la Hebrew University of Jerusalem, deopotrivă cu Institute for Contemporary Jewry, Rothberg School for Overseas Students; visiting professor la Duke University, University of Toronto, University of Michigan, Yale University, Dartmouth College, Susquehanna University, and Princeton University. The Holocaust in Literature (University of Chicago Press, 1980); Exile and Homecoming in the Modern Jewish Imagination (Berkeley: University of California Press, 2000).

[20] A subliniat apetitul enorm al postmodernităţii teoretice de a îngloba, de a asimila; tendinţa de a forma, cu orice preţ, ceea ce Geoffrey Hartman numeşte „o cultură a incluziunii“ (The Fateful Question of Culture, 1997). Acest impuls este, în bună măsură, unul „terminal“ şi strategic, o strategie orientată agresiv împotriva viziunii moderne asupra istoriei (hegeliană la origine, apoi hegeliano-marxistă).

[21] Dominick La Capra, History and Memory after Auschwitz, Cornel University Press, 1998.

[22] The Years of Extermination: Nazi Germany and the Jews, 1939-1945 (Nazi Germany and the Jews).

[23] Rapoartele aliaţilor se adresau propriilor comandamente militare şi factorului politic, nicidecum publicului larg.

[24] Mai târziu, a fost publicată The Theory and Practice of Hell: the German concentration camps and the system behind them. New York: Berkley Books, 1981: „Citind cartea lui Kogon, atat de bine scrisă, care descrie atât de exact structura statului fascist, eu am citit, fără să vreau, două cărţi: am citit o carte despre fascism şi am citit o carte care nu e scrisă de Kogon, dar e scrisă între rânduri despre societatea în care trăiam eu. Pentru că am văzut care sunt mecanismele dictaturii, am văzut cum se ajunge la ea, am văzut pe ce bază, cum se schimbă limbajul, cum se adaptează limbajul la represiune – şi toate astea, fiind scrise acolo, eu am citit două cărţi.” (Limba română participă la limba germană în care scriu, Herta Muller în dialog cu Gabriela Adameşteanu, Revista „22”, Anul XIV (711) 21 octombrie-27 octombrie 2003).

[25] Istoricul evreu Simon Dubnov, asasinat (1941) în ghetoul de la Riga, constatase existenţa a trei stadii succesive în formarea naţiunilor. Primul, rasial, caracterizează comunităţile etnice sudate prin legături biologice şi unite prin convergenţe culturale (limbă, credinţă, Weltanschauung etc.). Al doilea stadiu, cel politico-teritorial, în care statul ca putere organizată instaurează disciplina socială, iar poporul obţine o conştiinţă naţională. În ultima etapă a dezvoltării naţionale, cu pierderea independenţei politice şi a pământului natal, poporul continuă să existe atingând stadiul suprem, al naţiunii spirituale, când unitatea naţională dăinuie mulţumită cimentării unei culturi comune. Poporul evreu este, conform lui Dubnov, singurul care a atins această fază terminală de evoluţie, celelalte popoare aflându-se în stadiul tribal sau teritorial. Dacă teoria dubnoviană poate fi contestată ştiinţific, este în schimb relevantă pentru înţelegerea lumii evreieşti de până la Al Doilea Război Mondial, când evreii susţineau caracterul transnaţional şi neteritorial al poporului evreu. „Ortodocşii” consideră că dispersia evreilor, dorită de Dumnezeu, i-a transformat într-o naţiune religioasă, eliberată de jugul politic. Oriunde ar exista, diaspora evreiască beneficiază de autonomie culturală (dreptul la educaţie şi la cultură în propria limbă).

[26] Istoric evreu, adevărată figură publică.. Ignacy Schiper a fost ales în Parlamentul polonez din partea socialiştilor sionişti (1919-1927). Activ pe chestiuni legate de „afaceri publice” în gheto-ul din Varşovia, cu poziţii particulare – critic la adresa unor poziţii luate de Consiliul Evreiesc. Ucis la Maidanek.

[27] Aşa cum sugera, în 1955, Elie Wiesel.

[28] În completare, Raoul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, traducere Alexandru şi Magdalena Boiangiu, vol. II (Bucureşti: Ed. Hasefer, 1997)

[29] Eichmann in Jerusalem: A report on the banality of evil/by Hannah Arendt, 1975, Eichmann in Jerusalem: a report of the banality of evil/Hannah Arendt, 1977; Eichmann Jeruzsálemben: Tudósítás a gonosz banalitásáról/Hannah Arendt., 2001. Cităm motto-ul din Hannah Arendt, Originile totalitarismului: „Un antisemit pretindea că evreii provocaseră razboiul. Cineva i-ar fi replicat: «Da, evreii şi bicicliştii.» «De ce bicicliştii?» întreabă primul. «De ce evreii?» răspunde celălalt”.

[30] Din raţiuni lesne de înţeles, istoricii din Israel (Israel Guttman, Yehuda Bauer, Leni Yahil, Saul Friedlander, Lucien Lazare etc.) au pus pe primul plan al cercetării rezistenţa evreiască împotriva barbariei naziste, în timp ce „istoricii Diasporei” (Raul Hilberg, Michael Marrus, Lucy Davidowicz, Joseph Billig, Leon Poliakov, Serge Klarsfeld, Maxime Steinberg etc.) s-au concentrat asupra înţelegerii anti-semitismului şi mecanismelor de exterminare a evreilor.

[31] Într-un articol de două pagini din ziarul „La Repubblica”, Michael Marrus, profesor de Istorie a Holocaustului la Universitatea din Toronto şi fost membru al Comisiei, acum dizolvate, a istoricilor evrei şi creştini, a redeschis discuţiile asupra relaţiilor Vaticanului cu nazismul, afirmând: Vaticanul trebuie să răspundă la câteva întrebări critice. Mult mai cunoscută şi mai importantă este The Holocaust in History, Hanover, University Press of New England, 1987.

[32] Volkov a vorbit despre anti-semitismul care funcţionează precum un cod cultural intern.

[33] Dezvoltări, dar şi studiu aplicat pe alt regim: Arad, Itzak. Stalin şi problema evreiască; Stalin et la question juive), în Memoria, 2000, nr. 31, pp.114-117.

[34] Deşi a reprezentat principala obsesie a regimului nazist şi a Fuhrer-ului, antisemitismul nu a fost singura devianţă compulsivă a acestora, în orice caz nu una care să ţină, permanent şi independent de altele, „capul de afiş”. Este adevărat că testamentul politic al lui Hitler se referă exclusiv la continuarea, până la capăt şi cu orice preţ, a luptei împotriva Iudaismului Internaţional, dar acest fapt se datorează în mare măsură permanentei radicalizări a poziţiei sale faţă de evrei, sesizabilă mai ales la nivelul ultimilor trei ani ai războiului. Din perspectiva anilor 1920, a ideilor expuse în Mein Kampf, lucrurile presupun judecăţi diferenţiate. Pentru Hitler, placă de rezonanţă a vechilor teorii antisemite şi rasiste europene, ca şi pentru mulţi alţi membri de frunte ai N.S.D.A.P., lupta împotriva evreilor şi eliminarea acestora din Europa reprezintă mai curând una din temele – preferată, totuşi –, din „locurile comune” ale vulgatei naţionaliste germane de după Primul Război Mondial şi, totodată, un ingredient necesar, util şi uşor exploatabil.

[35] Dar dacă antisemitismul popular (inconştient şi pasiv) a influenţat antisemitismul intelectual (conştient şi activ)? Preluarea (sau, dacă vreţi, migrarea) clişeelor dintr-un mediu cultural în altul s-a făcut pe următorul traseu: „tradiţional şi rural – cult şi urban – reformulare, reactivare, ideologizare, multiplicare, retransmitere prin presă (în spaţiul cultural care l-a generat)”. Idee preluată din Oişteanu, Andrei, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004.

[36] The Columbia Guide to the Holocaust. New York: Columbia University Press, 2000.

[37] În al Treilea Reich, evreul nu a reprezentat singurul element indezirabil şi nici singura victimă. Slavii, populaţiile Sinti şi Roma – activitatea depusă de medici precum Wilhelm Abel şi Robert Ritter în demonstrarea inferiorităţii antropologice şi rasiale a ţiganilor, în explicarea genetică a predispoziţiei la criminalitate şi delicvenţă, au contribuit enorm la fundamentarea rasismului nazist (bolnavii incurabili, homosexualii, criminalii de drept comun, opozanţii politici, au reprezentat elemente considerate, la rândul lor, străine de corpul naţiunii, al idealei Volkgemeinschaft). Chiar şi femeile germane vor deveni victime ale regimului şi idealurilor naziste (Gisela Bock, 1986). Programul Euthanasia, cu cele peste 70.000 de crime a reprezentat în anii 1930 (ai secolului XX) o prioritate, în timp ce, în primele nouă luni ale războiului mai bine de 2.000.000 de prizonieri ruşi, comisari politici, membri ai corpului ofiţeresc şi ai intelighenţiei poloneze, partizani etc. au fost exterminaţi fizic în condiţiile în care Soluţia Finală – ne referim la accepţiunea actuală, restrictivă după unii autori, a deciziei luate la Wansee în ianuarie 1942 – nu avea încă o formă precisă în imaginarul celor responsabili de implementarea la scară industrială a genocidului (Michael Burleich, 2001).

[38] Autor al cărţilor: Stresemann and the Politics of the Weimar Republic (1963), German Big Business and the Rise of Hitler (1985), The Two Germanies Since 1945 (1987), Germany from Partition to Reunification (1992), Hitler’s Thirty Days to Power (1996).

[39] Teza lui Zigmund Baumann (Modernitate şi Holocaust) înscrie exterminarea evreilor în logica instrumentală a modernităţii, pe drumul schemelor de acţiune birocratică şi stabilire criminală a unui „principiu” de inginerie socială. Baumann gravitează între „Statul totalmente coercitiv” şi „Statul Haosului integral”, caracterizat prin dezordine, prin absenţa mortală a Legii.

[40] Perspectivele deschise şi procedeele metodologice oferite cercetătorului pot încorpora analiza comparativă. Spre exemplu, Războiul civil european 1917-1945. Naţional-socialism şi bolşevism (traducere de Irina Cristea, prefaţă de Florin Constantiniu, Grupul editorial „Corint”, 520 pagini) propune o „istorie dezideologizată”, în care evenimentele sunt prezentate „în interdependenţa lor”, nu prin prisma „emoţiilor deformatoare”. Masivul studiu a stârnit riposte, indignări şi condamnări atât din partea intelectualilor de stânga, numeroşi în Occident, cât şi din partea celor de dreapta. Ernst Nolte e convins că istoricul interesat de studiul ideologiei trebuie să-şi asume riscul de a fi criticat de cei care, „privind în urmă, vor să fie confruntaţi cu răul absolut, cred că se afla în slujba binelui absolut”. El şi-a asumat acest risc, având credinţa că nu în alb şi negru, nu prin idei preconcepute trebuie evaluat trecutul, ci în variatele tonuri de gri ale interdependenţelor ideologice dintre fascism şi comunism. Cartea reuşeşte (cu anumite limite discutabile „la rece”) să ofere o nouă perspectivă istorică în înţelegerea primei jumătăţi a secolului trecut. Ce este „războiul civil european” în accepţiunea lui Nolte? Este o luptă în care, pentru prima oară în istorie, nu se mai confruntă armat două grupuri politice opuse programatic în raport cu statul, în interiorul lui, ci două partide-stat de acelaşi tip, ce s-au construit unul în raport cu celalălt, prin reacţii aparent simetrice. E vorba de Partidul Naţional Socialist (fascist) şi Partidul Comunist (bolşevic), de Germania şi Rusia dominate de ele. Ne este greu să rezumăm bogăţia de argumente faptice a analizelor lui Nolte, prin care explică modul în care două construcţii asemănătoare au ajuns la o confruntare pe viaţă şi pe moarte. Departe de a pune semnul egalităţii între Holocaust şi Gulag, cum a fost vehement acuzat, autorul Războiului civil european vrea să demonstreze că partidul-stat, de orice natură ar fi el, foloseşte aceleaşi metode criminale în atingerea scopului său ideologic.

[41] „Din punct de vedere ideologic, evreii erau văzuţi ca fiind răul absolut” (studiile lui Raul Hilberg, Arno Mayer şi Henry Friedlander).

[42] Precum cea menţionată în planul „Madagascar”, în Palestina, Polonia sau chiar Siberia.

[43] Opoziţia anilor de început, înlocuită, în timp, de oboseala războiului şi sloganurile propagandei, transformarea evreilor din fiinţe umane în obiecte îndepărtate au schimonosit societatea germană anesteziată, profund indiferentă la problemele Celuilalt. Eforturile regimului de a canaliza violenţa radicală din anii 1930 a S.A.-ului şi Stahlhelm-ului, introducerea ei într-un cadru legal şi mutarea „abatorului” departe de privirile intrigate ale germanului ce nu putea accepta crima în imediata vecinătate, au redus la tăcere orice opoziţie. Soarta evreilor nu mai prezenta, după 1941, o preocupare pentru aproape nimeni. Era suficient că eliminarea lor nu mai ameninţa naţiunea cu imaginea barbariei şi a lipsei de civilizaţie. Poporul german „(…) încă plin (…) de sentimentalism idiotic” (Goebels) şi preocupat de soarta „evreului bun (…) personal..” (Hitler) va ajunge să accepte, în cele din urmă, norma. Cei care primeau informaţii în legătură cu „crima din Est” ajungeau cel mai adesea să o respingă prin mecanismul autoprotecţiei psihice creat în atmosfera de mizerie a războiului. Inimaginabilul ca şi frica de a se pronunţa în legătură cu Soluţia Finală vor contribui la “orbirea” individului în aşa măsură încât, nici măcar în faţa evidenţelor irefutabile prezentate de aliaţi imediat după război, cei mai mulţi dintre germani nu vor putea să o perceapă în dimensiunile sale reale. Dincolo de graniţele Reich-ului, legile nu mai trebuiesc respectate pentru a rezolva problema Ostjuden. Din Austria până în U.R.S.S., un profund antisemitism popular şi practica pogromurilor din trecut, expeditive şi brutale, vor oferi Einsatzgruppe-urilor aliaţi şi auxiliari zeloşi dispuşi să ucidă fie doar şi pentru a-şi atrage simpatia pattronului nazist. Deşi nu a agreat niciodată această violenţă necontrolată, pe care însă nici nu a descurajat-o, Fuhrer-ul a interpretat reacţia esticilor drept confirmare a viziunilor sale. Campania împotriva U.R.S.S. va alimenta şi mai mult aceste viziuni iar combinaţia antisemitism-anticomunism, prezenţa partizanilor şi absenţa unei armate sovietice în momentele deînceput, ale retragerii, amalgamate cu paradigma orientalistă şi ideea decruciadă împotriva hunilor, vor reprezenta pentru imaginarul nazist, acum nestingherit, o „Grădină a Edenului”. Pentru Göring, războiul contra U.R.S.S. nu mai este convenţionalul război, al doilea, dus în Vest, ci marele război rasial. Nu doar naziştii au aderat la această viziune ci şi elitele tradiţionale germane. Mareşali precum Walter von Reichenau şi Erich von Manstein dau personal directive pentru abandonarea războiului convenţional în U.R.S.S., oferind astfel un suport nesperat lui Hitler, temător faţă de posibilele reacţiile adverse ale Wermacht-ului faţă de un astfel derăzboi. În acest No Man’s Land impasul eliminaţionist (emigrare, deportare, moarte prin factori naturali, etc.) va fi relativ uşor înlocuit prin exterminaţionism.