Orientul Mijlociu. Câteva întrebări… Analiză (I): Nicolae Tomescu

Publicat de nicolaetomescu, 29 aprilie 2017, 06:00

• I) Nu reprezintă războiul care a opus Irakul unei largi coaliţii internaţionale primul şi unul dintre cele mai importante conflicte din ultimul deceniu al secolului XX şi din primii 11 ani ai începutului de secol XXI?
• II) Nu a urmat conflictul din Cecenia, republică musulmană din cadrul Federaţiei Ruse care a încercat să-şi cucerească independenţa?
• III) Nu încadrăm unei categorii proxime nefericirea din Bosnia-Herţegovina, unde s-au luptat sârbii, de o parte, şi musulmanii, de alta?
• IV) Nu s-a reprodus, aproape identic, acelaşi conflict, cu câţiva ani mai târziu, în Kosovo, unde s-au aflat faţă în faţă albanezii (musulmani) şi sârbii?
• V) Nu a luat naştere un nou conflict în spaţiul rusesc, cel din Daghestan (ţinut situat în nordul Caucazului), unde locuieşte tot o populaţie musulmană?

De ce am conturat tabloul de ieri/articolul Fila de calendar, ca pretext (pe cale de consecinţă, voi ajunge și în Afganistan şi în nordul Africii – VI) şi VII)? Nu pentru a face judecăţi asupra acestor conflicte, asupra părţilor implicate şi a mijloacelor folosite, ci pentru a semnala o prezenţă, prezenţa musulmană. Se pot formula diferite puncte de vedere, se pot face diverse evaluări asupra lumii musulmane; un singur lucru nu se poate spune, că este o lume în stagnare, că nu cunoaşte un proces real de expansiune, că nu este un spaţiu în fierbere. „Cele mai multe dintre conflictele menţionate nu au loc la graniţa dintre două state”, ci, mai semnificativ din punctul de vedere care mă interesează, „la graniţa dintre lumea musulmană şi alte culturi/civilizaţii.”[1]

***

I) Ecourile trecutului

Nu numai occidentalii, dar şi o parte a publicului din România, consideră că se cuvine desfiinţat caracterul ideologic prăfuit al revendicărilor islamice; eliberarea începe însă cu trebuinţa nesublimată acolo unde ea este mai întâi reprimată. Dacă acţiunile creează confuzie, studiul istoriei ar putea oferi câteva lămuriri. Într‑adevăr, mare parte din neliniştea provocată se explică prin energia negativă degajată de nemulţumire (chiar furie). Pe lângă mişcările împotriva autocraţilor, arabii nu pot uita că diferite regiuni s‑au găsit timp de secole sub dominaţie otomană, dominaţie urmată de colonialismul introdus de marile puteri occidentale. Imaginea acelor timpuri ale „triumfa­lismului arab” a pus în mişcare liderii moderni, ei acţionând deseori în detrimentul ţărilor pe care le guvernau (sau le guvernează).

*

Îngăduiţi-mi o altă întrebare… Au fost controversele privind frontierele în Orientul Mijlociu rezultatul dispersării occidentale de după Primul Război Mondial sau tocmai negarea acelor realităţi? Dacă vă puneţi în postura punctului de vedere al observatorului direct din Orientul Mijlociu, mai ales prin complexitatea situaţiei, veţi dobândi sentimentul că întreaga regiune este astfel împărţită, are o astfel de configuraţie încât nicio ţară nu este avantajată, nicio ţară nu are control asupra petrolului, niciuna nu are control asupra religiei islamice. Tot ce se înfăptuieşte reprezintă o fragmentare a regiunii, precum şi „folosirea ostilităţilor locale pentru a‑i opune pe unii altora”. Este, în mod particular „o «cacialma» a britanicilor de la Foreign Office: identifică pe cei dispuşi să lupte, apoi duc această minunată treabă până la capăt, găsindu‑i pe inamicii cu care se pot confrunta”[2].

Câţiva analişti originari din Orientul Mijlociu au citat exemplul Kuweitului şi Irakului. Potrivit lor, existenţa Kuweitului – revendicat de partea irakiană (nu numai pe vremea lui Sadam Hussein), dar aflându‑se sub protecţie britanică – a aruncat două blocuri de interese unul împotriva altuia. Kuweitul a devenit un producător major de petrol, ajungând să deţină şi rezerve însemnate de bani. Kuweitienii s‑au văzut nevoiţi să adere la ceea ce spuneau britanicii, aflaţi în contradicţie cu ceea ce doreau irakienii. Situaţia era supor­tabilă atâta timp cât Marea Britanie le asigura protecţia. Un alt argument: în privinţa anumitor aspecte, Irakul nu ar fi avut motiv să se plângă de evoluţia cursului politicii britanice.

Înainte de toate, susţine David Pryce‑Jones[3], „kuweitienii au o pretenţie teritorială legitimă împotriva Irakului”. În 1922, Tratatul de la Uqair, convenit prin bunele servicii ale lui Sir Percy Cox, a cedat către „noul om din Bagdad” (Faisal – n.n.) ceea ce acum este sudul Irakului. Totul s‑a petrecut în defavoarea şeicului Ahmed al Kuweitului. În al doilea rând, Bagdadul a cedat teritoriul bogat în petrol din nordul Irakului în favoarea celorlalţi pretendenţi[4]. Britanicii deveniseră insistenţi din cauza resurselor de petrol ale regiunii; aceste rezerve ar fi fost încorporate în noul stat irakian, pentru a‑l face viabil din punct de vedere economic. Cedarea regiunii nordice a Mosulului a fost făcută mai mult pentru pierderea Kuweitului. „Cum se pot plânge irakienii de faptul că britanicii au luat Kuweitul înapoi de la ei, atâta timp cât Marea Britanie le‑a acordat câmpurile petroliere cu care irakienii nu au ştiut ce să facă?” – se întreba, retoric, Barry Rubin[5]…

În consonanţă cu afirmaţia lui Pryce‑Jones, chestiunea reală în spatele acestor dispute marginale este tocmai faptul că ele servesc drept pretexte pentru cei care se prevalează de putere. Conceptul vestic al statului-naţiune există chiar fără a fi definit, legitimează frontiere, argumentează, având puţine corespondenţe în bazele tribale din Orientul Mijlociu. „Ceea ce avem cu acest loc rezidă în pretenţiile privitoare la statute. Statutul unui trib este guvernat în întregime de forţă. Cel mai important trib este acela care deţine cea mai mare forţă. Astfel, faptele statutare sunt cu mult mai puternice şi mai importante dacă există posibilitatea inte­grării altui trib şi a posesiunilor sale”. Nu puţine sunt acele voci care pretind că politica din Orientul Mijlociu ar trebui să dizolve tribalismul. Într‑adevăr, pulverizând sau atenuând măcar variatele convulsiuni care determină modificarea hărţii postbelice (nu mă refer doar la situaţia de după Primul Război Mondial) ar fi limitate consecinţele radicalismului arab. Spre deosebire de Pryce‑Jones, care manifestă nehotărâre în a considera că evoluţia validează actualele frontiere, cred că ultimele sunt pe punctul de a avea un fel linie de demarcaţie. Şi dacă pot supravieţui acestor războaie în felul prin care războaiele le‑au supravieţuit, ar fi un prim semn că o parte dintre actualele şi rudimentarele „naţiuni­-state” sunt pe cale de a fi construite în viitor, pe alte baze.

1 Paul Dobrescu, Geopolitică şi relaţii internaţionale (curs), capitolul „Islamul – o lume în expansiune”, SNSPA. Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2000, p.93. Vezi, totodată, Nicolae Tomescu, Principalele conflicte internaționale și lumea islamică, Editura CERMI, Iași, 2003.

[2] Fairbor Ghadar, profesor de bussines internaţional la G. Washington University. Ca urmare a atitudinii părinţilor săi faţă de Iranian Foreign Service, Ghadar a fost nevoit să părăsească Orientul Mijlociu.

[3] Autorul lucrării Cercul închis.

[4] Era aproape întregul teritoriu kurd.

[5] Specialistul în Orientul Mijlociu, autorul lucrării Fundamentaliştii islamici şi politica egipteană.

–continuare… duminică, 30 aprilie 2017–