Petre Ispirescu… A fost odată ca niciodată…
Publicat de nicolaetomescu, 20 noiembrie 2020, 18:54
Păstrând proporțiile[1], povestitorului – înzestrat cu talent extraordinar – nu-i poate fi contestat, în literatura română, rolul pe care l-au jucat Grimm[2]/pentru spațiul germanic/ și Perrault[3]/ pentru Franța/…
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari
Fiul Elenei (originară din Transilvania) și al frizerului Gheorghe Ispirescu, cu un curs al vieții hărăzit periaodei ianuarie 1830/București – 21 (27, potrivit altor surse[4]) noiembrie 1887, a învățat cu dascălul Bisericii „Udricani”, alte câteva clase la școala dascălului S. Lupescu de la Biserica „Olteni”[5], până când a devenit (în 1840) autodidact. Calitatea alegerilor sale a avut rol hotărâtor în a îndrepta omul către viaţa pe care și-a dorit-o[6]. Nu a ieşit, până în 1880[7], din Bucureştiul natal… Ucenic în tipografia „Carcalechi” (1844-1848), din 1854 tipograf[8] (la „Copainig”), culegător (1858[9]) în tipografia ziarului „Naționalul”, apoi asociat (1860-1863) cu directorul[10] ziarului invocat[11], începe (din 1862) să publice în „Țăranul român”, îndemnat de I. Ionescu de la Brad și, mai ales, de N. Filimon[12]. A debutat, editorial, cu „Legende sau basmele românilor”[13]; au urmat „Ghicitori si proverburi”[14] „Snoave sau povești populare”[15], „Din poveștile unchiașului sfătos”[16], „Pilde și ghicitori”[17], „Basme, snoave și glume” (1883), „Povești morale” (1886) ș.a.
În pofida succesului de necontestat pe care l-au avut basmele sale, încă de la apariție, statutul de scriitor[18] al lui Ispirescu păstrează, și astăzi, elemente de ambiguitate. Prezentându-se el însuși drept un culegător de povești („adunate din gura poporului”), a fost mai mult decât un folclorist (oricum, rămân meritele sale din domeniul respectiv)[19]; autenticitatea poveștilor nu se prezintă drept una folclorică, ci de natură tipologică, artistică, personajele fiind coerente cu propriul lor univers. Inclusiv lingvistic, prin (oarecum) numeroasele neologisme[20], dar și tematic[21], povestirile nu exprimă litera folclorului, ci spiritul/capacitatea de a dezvolta, creator, vechi teme potrivit unei viziuni moderne[22]. Iată de ce Ispirescu nu trebuie considerat un produs fidel al tradiției folclorice, ci un fel de începător al altei tradiții, creatorul unui stil, artist autentic care așează, în tipare noi, materialul rămas, până atunci, amorf…
A fost odată ca niciodată…
[1] Reproducerea, continuă, a unui hegemonism cultural, faptul că diferențele culturale (mai vechi sau mai noi) nu au adus/nu incumbă o egalizare de șanse pentru culturile marginale, exportul de modă culturală și de uniformizare având intensitate și altădată și acum (mai abitir)…
[2] Jacob Ludwig Carl Grimm şi Wilhelm Carl Grimm (Jacob şi Wilhelm Grimm sau, mai simplu, Fraţii Grimm) s-au născut pe 4 ianuarie 1785, respectiv 24 februarie 1786/în Hanau (apropierea orașului Frankfurt); au fost folclorişti, lingvişti, filologi, doctori în drept, dar numele lor este asociat, de întreaga lume, colecţiei de basme publicată în două volume (primul a apărut în 1812, al doilea în 1814) şi întitulată „Poveşti pentru copii şi familie”. Fraţii Grimm au avut contribuţia lor la formarea limbii germane, în special prin publicarea dicţionarului „Cartea cu cuvinte germane” (având 33 de volume, cântărea 84 kg) şi prin editarea primei carţi de fonetică/fonologie a limbii germane/„Legea lui Grimm” (scrisă doar de Jacob)…
[3] Cunoscut în disputa literară care a rămas în istoria Franței drept „Cearta dintre antici și moderni”, celebru pentru poveștile reunite în „Contes en vers” (1694) și „Contes de ma mere l’Oye” (1697); prin intermediul acestora din urmă a dăruit, multor generații de copii, pe Barbă albastră, Tom Degețelul (Poveștile mamei mele gâsca), Frumoasa din pădurea adormită, Scufița-Roșie, Cenușăreasa…
[4] L-a doborât, la masa de lucru, o congestie cerebrală… A murit la 57 de ani, nu înainte de a lăsa un testament literar copiilor săi – sfaturi de viață comparate, de unii istorici literari, cu învățăturile domnitorului Neagoe Basarab lăsate fiului său Teodosie…
[5] Mai târziu (1843), învăța și „psaltichie” la Biserica „Domnița Bălașa” din București (cu profesorul de muzica George Voiculescu)…
[6] Ce-i drept, se vedea nevoit, încă de la vârsta de 12 ani, să lupte pentru supraviețuire…
[7] Atunci când a călătorit la Roşiorii de Vede, situat la 120 km de Bucureşti, unde fiica sa trebuia să fie numită institutoare…
[8] Va mai lucra, între 1863-1864, în tipografia ziarului „Românul”; în mai 1867, ajungea să înființeze (cu Franz Gobl și Scarlat Walter) Tipografia „Lucrătorilor Asociați”; în anul menționat, a fost director al „Tipografiei Statului” (după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, la invitaţia lui Ion Ghica, ministrul de interne, Ispirescu acceptase să conducă Imprimeria de Stat), iar, în 1868, înființa, cu P. Gorjan, C. P. Conduratu și I. Buznea, Tipografia „Laboratorilor Români”/devenită (din 1877) Tipografia „Societății Academice Române”, al cărei singur proprietar rămâne în 1879…
[9] În 1858, în contextul dezbaterilor privind Unirea Principatelor Române, tipografia la care lucra Ispirescu a acceptat să imprime, fără a prezenta textul cenzurii, corespondenţa secretă a principelui Vogoride, „text util” pentru un grup de unionişti; poliţia i-a arestat pe toţi participanţii la „afacere”; Ispirescu a stat trei săptămâni în închisoare, pierzându-şi serviciul; abia către sfârșitul anului invocat, Vasile Boerescu, politician unionist şi viitorul ministru de externe, i-a oferit direcţia unei tipografii mai moderne, care includea prima presă mecanică din Bucureşti şi imprima revista „Naţionalul”; Petre Ispirescu a acumulat din punct de vedere financiar şi a intrat în contact cu scriitori, cu oameni importanţi ai timpului său (Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu…
[10] (V. Boerescu)…
[11] Colaborează, ulterior, la „Columna lui Traian”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Revista literară”, „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, „România liberă”, „Revista Societății Tinerimea română”, „Analele literare”, „Dorobanțul”, „Tribuna”…
[12] Se pare că acesta îl precedase pe Petre Ispirescu în strângerea și prelucrarea basmelor populare…
[13] La vârsta de 32 de ani, în 1862, Ispirescu, la îndemnul lui Nicolae Filimon, a publicat, în „Ţăranul român”, primele şase basme culese de el: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Prâslea cel voinic şi merele de aur, Balaurul cel cu şapte capete, Fata de împărat şi pescarul şi Fiul vânătorului (reunite, apoi, împreună cu altele, în prima sa culegere de basme)… La două decenii depărtare, în 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu reunea toate basmele şi legendele într-o culegere completă: Legendele sau basmele românilor; Alecsandri i-a elogiat culegerea printr-o scrisoare convertită, ulterior, în prefaţă a volumului publicat: „(…)recunoştinţa noastră îţi este dar câştigată pentru totdeauna. Preţiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă”…
[14] (1872; ed. III, pref. de V. Alecsandri)…
[15] (I-II, 1873-1874)…
[16] (1879, pref. de Al. Odobescu)…
[17] (1880)…
[18] Delavrancea încercase, la puțină vreme după dispariția povestitorului, să demonstreze că Ispirescu „nu este un culegător[], ci un adevărat creator”, insistând asupra plasticității limbii sale, curățată de orice trăsături dialectale, rar s-a văzut în el altceva decât un fericit prelucrător al unor texte populare, asupra studioșilor acționând, probabil, și inhibiția domeniului/presupus infantil pe care îl acoperea genul…
[19] Opera lui Ispirescu poate fi privită ca o culegere de texte populare, analizată, drept consecință, cu mijloace specifice, însă, pe de altă parte, reprezintă o elaborare personală a autorului, cu toate implicațiile pe care actul respectiv le presupune. Mărturiile privind felul său de a lucra sunt categorice, venind din partea unor oameni care l-au cunoscut; Jarnik, spre exemplu, afirmase că „însemna pe hârtie mersul acțiunii, după aceea se așeza la masă și țesătura asta o îmbrăca, după cum era deprins, în limba sa împestrițată cu multe locuțiuni populare, cu multe expresiuni metaforice”. Caracterul elaborat al limbii poveștilor lui Ispirescu nu este „autentică”, așa cum credea Hașdeu, ci rezultatul unui proces de stilizare, de selecție, reelaborat din elemente reale ale limbii populare, distribuite conform unei intenționalități care trădează artistul. Predilectia limbajului popular pentru expresii gnomice, proverbe și zicători, este supralicitată de povestitor, tinzând să devină nu atât o cale de apropiere a relatării de universul curent al vieții obișnuite, ci o marcă a distanțării de acesta. Vorbirea apodictică a personajelor, colorată de proverbe, exclamații, expresii familiare, este o marcă a autonomiei lor față de realitatea imediată, de care povestitorul pare conștient și pe care, uneori, o întărește prin efecte parodice; folosirea unor termeni comuni, aproape triviali, de către personajele idealizate, în general, în basme (atunci când împăratul își trimite fata să „vadă de coada măturii și de zarzavaturile de la bucătărie” sau cand îi spune chiar eroinei, prea jună, că nu știe „nici cum se mănâncă mămăliga”), nu este rezultatul transpunerii în basm a limbajului „obișnuit”, ci al exprimării unei distanțe față de o convenție acceptată cu umor. Cele mai multe dintre expresii și proverbe sunt introduse ca un „tribut” oferit cititorului: „Vorba ăluia, în pofida căpșunilor, mâncau foile”, „vezi că nu toate muștele fac miere”, ciobănașul tăcu întrucât „știa că cine tace, merge în pace”, altul nu se dă bătut „cu credința că cine caută trebuie să găsească”, „calul știa căci nu era el năzdrăvan de florile mărului”… Dialogul confidențial cu cititorul stabilește un raport de complicitate, care îi separă net pe amândoi de întâmplările extraordinare ale poveștii, fiind captatio care presupune – ca punct de plecare al viziunii – conștiința disjuncției dintre real și ireal, adică a domeniului artei. Dialogul implicit este un element retoric caracteristic povestirilor lui Ispirescu, destinat să materializeze distanța de planul fabulos al basmului, acesta din urmă fiind localizat într-un timp revolut și ireversibil, ceea ce face posibilă nu numai comentarea sa, dar și prevenirea unor episoade prin accente dramatice, anunțând, de fapt, urmarea: „începu a se sui pe munte, dară ași! unde era pomana aia, ca să se poata urca? ”, „când, ce să vezi d-ta?” etc.
[20] (a planisi, paradie, întreprindere, pledoarie, capital etc)…
[21] (prin utilizarea unor motive împrumutate din literatura cultă, de la Homer la Alexandre Dumas)…
[22] În același sens, se manifestă și tendința de a diferenția psihologic diferitele personaje ale povestirilor, care nu se disting numai prin calități superlative (Făt-Frumos, nepriceput, este învățat de cal ce să facă, altul, cam molatec și visător, „mișca și el picioarele alene numai să zică că umblă”), dar și prin atragerea încorporării unor elemente descriptive legate de stări sufletești, sentimente, impresii/rudimente de analiză comportamentală (ele îmbogățesc relatarea cu mici episoade nuvelistice, prea puțin legate de firul epic tradițional, dar concurând la conturarea unui profil mai individualizat al eroilor). Latitudinea de a interpreta tipurile tradiționale, deopotrivă dialogul permanent cu cititorul sunt elemente intenționale ale detașării de poveste, nu ale integrarii în aceasta; în pofida trăsăturilor familiare pe care le au zmeii și împărații, a decorului domestic, a obiceiurilor lor comune, întâmplările extraordinare ale basmelor rămân cantonate într-o lume a ficțiunii, care nu se confundă nicio clipă cu cea a realității…
