Prin Ion Irimescu, statuile au dobândit ceva mișcător…

Publicat de nicolaetomescu, 28 octombrie 2017, 10:13

La 28 octombrie 2005, marele sculptor trecea la cele veșnice, fiind îmmormântat în cimitirul parohiei Oprișeni…

Bogăția și diversitatea creațiilor sale sunt, într-un anume fel, un înalt omagiu adus înaintașilor, moșilor și strămoșilor, mai direct părinților săi[1] și „doamnei vieții sale” (Jenița[2]), care se odihnesc în cimitirul amintit, lângă bisericuța a cărei pictură realizată în stil clasic (anii studenției) desemnează prima operă artistică însemnată a maestrului. Fălticenii înseamnă locul sacru[3] „al celor mai frumoase amintiri”, cu „casa părintească, cea care conține sufletul omului”…

Ar fi excesiv să afirm că idealul creației artistice i-a mijit în suflet începând cu 27 februarie 1903 (atunci s-a născut în satul Arghira, comuna Preutești, județul Suceava)… Crezul l-a călăuzit și însuflețit imanent și consecvent, din fragedă tinerețe – în calitate de elev, student și tânăr profesor la Fălticeni (unde a câștigat concursul pentru bursa de studii de perfecționare la Academia «De la Grande Chaumiere» la Paris), apoi ca magistru la institutele de arte plastice din Iași, Cluj și București – până dincolo de venerabila vârstă centenară, când și-a adunat și donat cvasitotalitatea creațiilor sale artistice urbei natale[4].

După absolvirea școlii primare nr.1 din Fălticeni, între anii 1910-1915, a urmat cursul secundar la Liceul Nicu Gane din același oraș (1915-1924)[5]. Între 1924-1928, student al Școlii Naționale de Arte Frumoase din București, i-a avut ca profesori de sculptură pe Dimitrie Paciurea și Oscar Han. În 1928, după absolvirea școlii amintite, era numit profesor de desen la Școala Normală „Ștefan Cel Mare” din Fălticeni. Profesor de desen la Gimnaziul din Pașcani (1933) și titular al catedrei de desen la Liceul C.F.R. din același oraș (1934), a fost numit profesor de desen (în 1936)  la Liceul C.F.R „Aurel Vlaicu” din București – până în 1939 când este profesor de desen și caligrafie la Liceul teoretic de băieți „Radu Greceanu” din Slatina. În anul 1928, la absolvirea academiei, se producea debutul său la Expoziția de Pictură și Sculptură din București[6]. În 1929, participase la Salonul oficial de pictură și sculptură[7] și la Salonul artiștilor francezi. În 1930, a lucrat sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard[8]. În 1932, i se acorda Mențiunea de onoare a Societății artiștilor francezi[9]. Participă, în același an, la Salonul de toamnă de la Paris[10]. Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expozițiile organizate, atât în țară cât și în străinătate. În 1940, era numit profesor la „Academia de Belle Arte” din Iași, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcționa ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. În 1942, prezent la Salonul oficial al Moldovei din Iași, i se acordă premiul Ministerului Culturii și al Artelor. Tot în anul 1942, participă la Expoziția de Artă românească din cadrul Bienalei de la Veneția[11]. În 1956, a participat la Bienala din Veneția (expunând la pavilionul românesc 15 lucrări), iar în 1961 a expus la Expoziția de sculptură contemporană (organizată pe lângă Muzeul Rodin din Paris)[12]. Devenea cunoscut la Berna, Helsinki, Budapesta, Dresda, Moscova, Varșovia, Praga, Paris, Stockholm, Londra, Roma, Berlin, Bonn, Istanbul, Ankara, Tel Aviv, Damasc, Cairo, Alexandria… Una dintre lucrările lui, statuia prințului cărturar Dimitrie Cantemir, se găsește la Biblioteca „Ambrosiana” din Milano, între statuile lui Dante și Shakespeare… În 1975, dona muzeului orașului Fălticeni un mare număr de sculpturi și desene, cu care s-a inființat Colecția „Ion Irimescu”. Ales, în 1978, președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, a activat până în 1989[13]…

Ion Irimescu nu lucra după modele. Se gândea îndelung. Alegea temele creației din experiența interioară. „Uneori” – mărturisea artistul – „mă trezeam noaptea. Mă gândeam. Săream jos din pat. Luam creionul și hârtia. Însăilam o idee care îmi venea. Dar, lucrarea o începeam, o migăleam și desăvârșeam în atelier”… „Desenele? Când vrei să creezi o lucrare de sculptură, îți vine în gând o idee. Cauți repede creionul și hârtia și-o transpui în câteva linii, să o fixezi, ca, pe urmă, s-o reiei, să o reeditezi, să o speculezi. Să o dezvolți și să constitui baza unei lucrări. Prin urmare, desenul este mama fiecărei opere de artă. Temele sale predilecte erau „Mama și copilul”, „Autoportret”, „Maternitate”, „Xenia”, la care s-au adăugat portretele unor oameni iluștri: Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncuși, Tudor Arghezi, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu ș.a. Dar, între toate cele care i-au izbutit și la care artistul a revenit, ca la un refren îndrăgit, se află „Maternitatea” („între toate minunile lumii, triumfă misterul solar, maternitatea, naștere-renaștere”, rămâne „întâia, suprema”), în special, „Mama cu copilul ei”, pe care o considera „cel mai fermecător subiect”[14]. „Tema m-a urmărit mereu”… Dragostea. Esența vieții. Mama. Procreația. Nașterea. Renașterea. Continuitatea…

[1] „Tatăl (proprietarul Paul Irimescu) a pornit de la talpa țării. Părinții erau țărani. Aveau doar patru clase primare”. Dar, era înzestrat „cu o inteligență și un simț practic aparte”, încât „și-a înjghebat o moșioară. Și-avea și o moară cu foc”. Mama (pedagogul Maria Cazaban), în schimb, „era intelectuală”. Provenea „dintr-o familie de oameni cultivați”. Învățase „la pensionul Humpel, din Iași”. Era „amorezată de Eminescu”. Din opera acestuia „toate fetele de la pension știau pe de rost o întreagă serie de poezii”. Și, deși tatăl și mama proveneau din medii sociale și culturale diferite, s-au întâlnit, s-au iubit, s-au legat și completat în chip fericit și au format pentru toată viața o familie model… (fragment din cartea Doinei Cernica, Maestrul Ion Irimescu – Muntele la Apus, 2010)…

[2] În anul 193, Ion Irimescu s-a căsătorit cu Eugenia Augustina Melidon (profesor)…

[3] Un veritabil muzeu în aer liber, dacă ne gândim la densitatea personalităților care și-au legat viața, activitatea, numele, transformat în renume, de târgul Fălticeni… Marele geograf Ion Simionescu, călător și iubitor al zonei fălticenene, scrisese în 1925: „Aici, nu e uliță să nu fie legată de amintirea neîntrecutului povestitor Creangă ca și la Florența lui Dante, la fiecare răspântie s-ar putea pune plăci cu citate din Creangă, relative la locurile umblate de el. Acolo era catihetul care juca stos, iar mai încolo trăia fata popii din Fălticenii vechi, ori era hatul unde „zărghitul de Trăsnea” adormea cu gramatica sub nas, după ce dondănise până ce amețea vestitele mi-ti-li, ni-vi-li. Mai încolo era vestita casă a lui Pavel Ciubotaru din Ulița Rădășenilor și mai ales crâșma cu crâșmărița cea frumoasă și scenele neimitabil descrise”. „La Fălticeni” – se pronunța Mihail Sadoveanu, în 1930 – „am băut apa vie a sufletului nostru românesc… împrejurările și pitorescul locurilor, munții, apele, natura înconjurătoare și încântătoare, poporul – toate acestea au creat ceea ce dumneavoastră sărbătoriți azi” (la cei 50 de ani de viață și activitate). George Călinescu, în „Jurnalul literar”, aprecia că „după București și Iași, Fălticenii este al treilea oraș din țară, ca număr de scriitori din același loc”. Iar mai aproape de zilele noastre, Geo Bogza, străbătând meleagurile acestea, scria că județul Suceava are „două inimi” deosebite: „una istorică” la Suceava și „alta culturală” la Fălticeni. De ultimul și-au legat viața și activitatea aproape 500 de personalități/să le enumăr doar pe cele mai cunoscute: Ion Creangă, Matei Milu, Nicu Gane, Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Horia Lovinescu, Monica Lovinescu, Vasile Lovinescu, Anton Holban, Nicolae Labiș, Artur Gorovei, Alexandru Vasiliu-Tătăruși, Jules Cazaban, Grigore Vasiliu Birlic, Aurel Băeșu, Ștefan Șoldănescu, Dimitrie Hârlescu, Ion Irimescu, Dimitrie Leonida, Nicolae Grigoraș ș.a.

[4] Către sfârșitul vieții, s-a retras în Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului (314 sculpturi și 1.000 de desene), dând naștere celei mai mari colecții permanente de autor din România”. Maestrul o rezuma ca fiind oglinda vieții și activității sale, sau, mai exact, în formularea sa proprie: „Muzeul de-aici este expresia vieții mele din tinerețe până la cei 96 de ani, în care am pășit. Fiecare lucrare are povestea ei: cum am început-o, gândurile care m-au îndreptat spre ea, momentele de bucurie, dar și de deznădejde, când vezi că ceea ce ai făcut nu iese cum ai fi vrut. Ele îmi vorbesc fiecare de povestea sa. Unele au fost create la Iași, unde am fost profesor; altele la Cluj, unde iarăși am fost profesor, și la București, unde am trăit și ca profesor și unde se afla atelierul meu, pe strada Pangratti. Altfel spus”, a conchis Ion Irimescu, „Muzeul acesta îl consider o carte unde mi-am scris amintirile unei vieți”…

Din toamna anului 2010, autoritățile din Fălticeni au demarat un program cu finanțare europeană, spre a restaura și apoi continua ridicarea Muzeului de Artă „Ion Irimescu” la rangul de Centru Cultural Național / Internațional de Studii, Cercetări și Creație…

[5] Unde a participat la punerea în scenă a unor piese de teatru, pictând decorurile…

[6] Unde a expus lucrarea Eden…

[7] Unde expune Nud de fată…

[8] Fiind influențat, mai ales, de sculptura lui Antoine Bourdelle…

[9] Pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară din Paris…

[10] Cu lucrarea Portret de fată…

[11] Cu lucrarea Cap în stil florentin…

[12] Al doilea artist român aflat în viață la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea…

[13] Ion Irimescu a relatat că, în cursul unei întrevederi cu Nicolae Ceaușescu, i-a prezentat acestuia intenția de a ridica la Fălticeni o statuie din bronz, în mărime naturală, a lui Mihail Sadoveanu, dar i-a spus că nu are bronzul necesar turnării lucrării. Spre surprinderea sa, Ceaușescu i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin care, după ce fusese dată jos de pe soclul din Piața Aviatorilor, a rămas depozitată într-un subsol al C.C. al P.C.R. Și astfel, Stalin (modelat de Dumitru Demu) s-a transformat în Sadoveanu, plămădit de Irimescu…

[14] De ce? Poate să pară „ceva paradoxal” se explica Maestrul: „să n-ai copii și să ai cele mai multe «maternități»” ca subiecte. Pentru că, de-a lungul întregii vieți, a iubit și l-a cucerit „tema aceasta: a copilului și a mamei. Sunt cele două sentimente, care se leagă inseparabil: dragostea mamei și dragostea copilului pentru mamă”. Apoi, o astfel de temă, care exprimă esența vieții, continuitatea, este și „ceva care vine de la mama”. Scormonind în jăratecul amintirilor, preciza: „Primul copil al mamei a murit… Pe urmă am fost noi trei: sora, care era cea mai mare, eu și un frate”. În amintirea faptului, după trecerea mamei sale „dincolo”, i-a închinat „un tablou, care o va reprezenta cu trei flori: copiii ei… Ideea am reluat-o la mormântul mamei, la Oprișeni…”  Și, pentru ca o astfel de imagine să fie cât mai durabilă, Maestrul a cumpărat un bloc de granit negru, din Suedia, pe fața căruia a gravat „silueta acelei femei”, inegalabile între toate, „mama, care ține mâinile împreunate a rugă din care cad cele trei flori”…