„Publishing House” – Nicolae Tomescu; 6 zile, câte o întrebare pe zi (II)

Publicat de nicolaetomescu, 13 octombrie 2017, 08:30

2. În mod tradițional, în spațiul românesc, presa a fost și este identificată ca sursă principală a manipulării. Este legitimă această asociere între mass-media și manipulare?

Un lanț de slăbiciuni guvernează presa din spațiul românesc. Mass-media se găsesc într-o situație cronică de sărăcie; cauza trebuie căutată în universul antreprenorilor de presă; patronii (cei mai mulți dintre ei) sunt interesați în coabitări de natură politică. Realitatea se răsfrânge asupra politicilor editoriale. Cât mai este de parcurs de aici până la „captivitatea” presei? Interesul patronilor determină politica editorială, jurnaliștii deontologi nu își mai găsesc locul în redacții, ceilalți renunță la valorile profesiunii, calitatea presei se subțiază, deopotrivă audiențele sau/și tirajele, recuperarea de audiență se duce în zona scandalului și a frivolității. Chestiunea se agravează atunci când în media, deţinute de câţiva indivizi care le dirijează în interese personale, se iau decizii şi se formulează opinii în privinţa unui eveniment sau a unei persoane; deciziile sunt influenţate fie de frecvenţa cu care auzim o opinie, fie de vehemenţa cu care este exprimată; o minoritate gălăgioasă, cu opinii radicale, domină opiniile mai nuanţate, chiar dacă acestea din urmă descriu mai fidel realitatea. Iată mecanismul de manipulare folosit în multe studiouri din România, acolo unde predomină „analiştii” care se pricep la puţine lucruri, dar au opinii ferme despre întregul social, politic, economic. Combinate între ele şi distribuite zilnic, „analizele” formează o poţiune prin care sunt manipulate milioane de români.

Ziare, radiouri, televiziuni relatează, comentează, dezbat, în regim torențial, fiecare sub(pseudo)detaliu al vieții sociale sau private, silabele șoptite sau urlate, gânduri prea deschise sau înfundate, „păreristica” (inclusiv așa-numite „surse” formate din cohorta anonimilor), cu headlines sau breaking-news prin care poveștile au sprijinul unor „personaje” de rigolă, în care viața însăși a fost, practic, înlocuită de exhibiționism. Destulă presă a devenit organizatorul, prezentatorul ședintelor de nudism mediatic și intelectual, ascunzând, dedesubtul masei de moloz intim, senzația însemnătății/iluzia identității unor imagini sau foi (scrise sau online, oricum imunde). „Gazetarii” vorbesc sau scriu îmbelșugat, repede și prost; într-adevăr, vorbesc sau scriu despre ceva, însemnând, cel puțin din perspectiva lor, că există. Falsul devine cataclismic. Pârâcioșii (de obicei, scriu din invidie, din neputință, poțiunea lor magică este ura, chiar dincolo de nevoia de a se hrăni) trăiesc cu impresia că sunt imaculați, arătând „greșelile” și „defectele” altora. Mârșăvia murdărește cel mai mult. Trăim într-o lume fabricată de presă, iar destulă presă vorbește sau scrie despre ceva (parcă  s-ar referi la izvorul vieții, al măreției) care nu există sau are cu totul alt fond și alte forme decât dejecțiile. Mi se pare o dereglare care repetă inversiunea bolnavă a comunismului. Soluțiile rămân exact soluțiile sau lipsa de soluții din vremea comunismului. Tăcerea unora ar fi actul de conștiință obligatoriu. Tot atât de adevărat, știind că ei au întotdeauna ceva de murdărit, este dezirabilă tăcerea ta (prin muncă, oricât de contestată ar fi de cei care fac un serviciu sinistru de îndrumător pervers spre imbecilizarea colectivă). Nu poți (nici nu trebuie) să faci parte din spectacol fără să te contaminezi, fără să fii josnic și, oricum, scuipat. Ca și cum ar fi stăpânitori ai adevărului, și nu căutători ai acestuia, jurnaliști de tot soiul inundă spațiul editorial cu judecăți de valoare, cu umori belicoase azvârlite cu superioritatea celui care „știe“ mai bine ca toți cei­lalți cum stau lucrurile. Reportajul, investigația (nu cea servită), interviul care să iscodească profesionist gândurile sau intențiile intervievatului sunt rare. Confuzia dintre părere (punct de vedere strict personal) și opinie (punct de vedere prezentat cu argumente) este mai des întâlnită decât relatarea. În bătălia dintre subiectivitatea bine temperată și subiectivitatea totală și arogantă de cele mai multe ori iese în câștig cea de-a doua, care nu are nicio muncă în spate. Doar aroganță și tupeu. Otrăvitoare pentru propria conștiință, presa la care am făcut referire nu va sucomba de la o zi la alta, victimă a gândurilor și mustrărilor, prizonieră a coșmarurilor create. Fie și pentru faptul că politicienii politicianismului românesc au nevoie de orice altceva decât normalitatea.

Desigur, există şi ideea contrară: nu s‑au strecurat erori grave, dez­informare profundă, presa a dat dovadă de maturi­tate, iar jurnaliştii au arătat, pe ansamblu, un comportament serios, dublat de capacitatea de a rezista tentaţiilor facile, punând în ecuaţie reflecţiile asupra statutului informării de mare com­plexitate.