Radu Gyr
Publicat de nicolaetomescu, 2 martie 2022, 08:05
Fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu, poetul, dramaturgul, eseistul[1] și gazetarul Radu Demetrescu (2 martie 1905, Câmpulung Muscel-29 aprilie 1975, București), născut la „poalele Gruiului” – de unde și pseudonimul literar Gyr, prin derivație, a plătit prețul apartenenței la Mișcarea Legionară.
Comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, autorul textului Sfânta tinerețe legionară, imnul neoficial al Mișcării Legionare, al Imnului Moța și Marin[2], al Imnului muncitorilor legionari, al altor lucrări dedicate mișcării, a fost director general al teatrelor în timpul scurtei coabitări legionaro-antonesciene[3]. Chiar atunci, o trupă de actori evrei a înființat (București) teatrul evreiesc „Barașeum”[4]…
Debutase la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic În munți, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a debutat editorial (în 1924) cu volumul Liniști de schituri. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 și 1939) al „Societății Scriitorilor Români”, al Institutului pentru Literatură și al Academiei Române. A susținut un număr însemnat de conferințe, cele mai cunoscută fiind „Studențimea” și „Idealul Spiritual” (din 1935). A fost un colaborator statornic al revistei „Universul literar” (în perioada de după debut)[5].
După detenția din timpul dictaturii regale (a lui Carol al II-lea), unde a stat închis în lagărul de la Miercurea-Ciuc (alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade), Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului Ion Antonescu; după eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” în batalioanele de la Sărata. Întors din război, rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat, în 1942 (la editura „Gorjan”) volumul Poeme de războiu (carte cenzurată).
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția l-a condamnat[6] la 12 ani de detenție politică. A revenit în 1956, dar, după doi ani, a fost din nou arestat și condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se comută la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul ducând povara a 6 ani de detenție[7], până la amnistia generală din 1964.
Creația poetului Radu Gyr avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor comuniste[8]. Evoluția poeziei sale poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viață inimaginabilă[9].
După eliberarea din închisoare, a fost amenințat (în permanență), urmărit de Securitate. A colaborat la „Glasul Patriei” (mai târziu „Tribuna României”)[10]. În acest ziar, destinat românilor din diasporă, a publicat reportaje, articole politice și poezii, semnate Radu Gyr[11]. Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.
La înmormântarea sa din cimitirul „Bellu Catolic”, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, Romulus Vulpescu…
„Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi.”
[1] O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu, apoi conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.
[2] Dedicat lui Ioin Moța și lui Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda (1937), pe timpul războiului civil din Spania…
[3] Septembrie 1940-ianuarie 1941…
[4] „Barașeum” a luat ființă dintr-un considerent contextual: actorilor evrei le-a fost interzis să joace în idiș sau să apară pe scenele teatrelor românești. A fost singurul teatru evreiesc din țările Europei unde puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste. Și-a început activitatea la 1 martie 1941, cu revista Ce faci astă seară? Ulterior, foști demnitari sau susținători ai regimului au subliniat că teatrul a fost în măsură să ființeze pe durata guvernării antonesciene datorită toleranței regimului antonescian față de cultura evreiască. Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascizat a fost scoasă în evidență și de terți comentatori, pe plan internațional, înainte de 1989…
[5] Apoi la alte reviste literare: „Gândirea”; „Gândul românesc”; „Sfarmă-Piatră”; „Decembrie”; „Vremea”; „Revista mea”; „Revistă dobrogeană”, „Ramuri”, „Adevărul literar și artistic”, „Axa”, „Iconar” etc., deopotrivă la ziarele „Cuvântul”; „Buna Vestire”; „Cuvântul studențesc”. Laureat al Premiului „Adamachi” al Academiei Române (vezi ziarul „Observatorul”). A scris povești pentru copii, semnând cu pseudonimul Nenea Răducu (Vezi biografia completă a poetului din cartea Poezia orală, Timișoara, Editura Vremea, 1994)…
[6] Iată cuvintele rostite de Radu Gyr în fața celor care aveau ordin să îl condamne: „Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”…
[7] În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție dominat de asprime; a executat doi ani din pedeapsă purtând lanțuri grele la picioare; când s-a îmbolnăvit, autoritățile i-au refuzat acordarea de asistență medicală; o mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.
[8] „Avem o țară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbați nemuritori
Și unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.
Avem troițe sfinte, altare și icoane
Și candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi și prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.
Avem la Putna, sfânt și viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Și azi de-l vom chema să-nfrângă Apusul
Va răsturna cinci veacuri de pământ.
Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
Ca să păzească fără de schimbare
Credința dreaptă-n care s-au născut.
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinți, pe Iancu și martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.
Azi iarăși te-au suit vrăjmașii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra vina ta cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.
Avem un rai de sfinți
în temniți dați la moarte
Și aruncați în groapă neștiuți;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaște sfinte-n zeghe grea de deținuți.
E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Și-acest pământ de Sfinți și de Eroi.”
[9] Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea – ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față. Crezul său a devenit crezul unei întregi generații…
[10] Vezi și cazurile Nichifor Crainic, teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, poetul și editorul revistei „Gândirea”, preotului legionar Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei gardiste combatante în Spania…
[11] Sau cu pseudonimele Ioachim Pușcașul și Radu Miroslav.
