Rătăcit prin Putna, la mormântul lui Ștefan cel Mare…
Publicat de nicolaetomescu, 2 iulie 2017, 06:30
Cultivarea sentimentului de respect pentru valorile trecutului, formarea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale – în consens cu normele şi valorile spaţiului comunitar european, cultivarea sentimentului de solidaritate cu românii de pretutindeni, reliefarea activităţii de cercetare în domeniul istoriei şi valorificarea datelor care privesc istoria regiunii… Iată obiectivele mari pe care le ating, de regulă… Istoriile pe care le recreez fără încetare sunt însă mai variate (cred că s-a desprins şi din alte articole). Ele ne însoţesc în drumul nostru, ne ajută să ne precizăm proiectele, să ne înţelegem pe noi înşine. Poate că istoria spune mai puţin decât am dori despre trecut, dar spune foarte mult despre spiritul uman, despre neliniştile, căutările şi speranţele sale…
Reportaj: Nicolae Tomescu (la Muzeul Mănăstirii Putna)
film documentar realizat de Nicolae Tomescu (inclusiv foto); operator imagine: Andrei Scribleac (filmări 2012);
montaj video: Bogdan Zlei
*
Să lămurim, dintru început, ce înţeleg prin istorie şi prin mit. Cuvântul istorie are două semnificaţii distincte, pe care publicul larg, dar şi destui profesionişti, au tendinţa să le confunde. Prima semnificaţie se referă la trecutul în desfăşurarea lui obiectivă; spre deosebire de istoria reală, istoria ca discurs presupune filtrarea faptelor, istoricul producând un gen de „ficţiune” cu materiale „adevărate”. Nu poate exista o istorie obiectivă; în plus, avem de-a face, la toate nivelurile, cu un proces de mitificare a istoriei. Fiecare naţiune îşi are propria mitologie istorică…
Pentru români, „cazul” Ştefan cel Mare este unul aparte…
Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (născut, pare-se, în 1433, la Borzești-trecut la cele veșnice pe 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei.
Împreună cu Mihai Viteazu, ajungea (în secolul al XIX-lea) să simbolizeze istoria particulară, dar şi comună, a celor două ţări româneşti surori. În 1883, când România adera la Tripla Alianţă, Brătianu nu pierduse ocazia să spună că Ştefan cel Mare „a fost cel mai vechi prieten al Austriei. Pe o linie pur maioresciană, era caracterizat vizibil provocator, ca „vasal polon”. Mai târziu, într-o conferinţă ţinută (anul 1906) de Nicolae Iorga, marile victorii se explicau prin faptul că „în sabia voievodului sta simţul siguranţei care pornea din adevărata unitate a poporului întreg”… Ştefan cel Mare rămâne, alături de Mihai Viteazu, întruchiparea eroismului, izvor de putere, de încredere şi de mândrie pentru popor. Aşa este prezentat şi în zilele noastre…
Nici vorbă să încerc demolarea mitologiei în sine. Nu se poate trăi în afara imaginarului. Iar viaţa unei comunităţi este organizată în jurul unei constelaţii mitice. De altfel, am pus la cale destule secvențe radio din categoria destinată şi rememorării faptelor lui Ştefan cel Mare; evenimentul – dimensiunea lui moralizatoare – ocupă locul central; motiv pentru care – în prelungirea modului predilect de expunere a evenimentelor – mă adresez, din nou, celor care au citit mai multe despre Ștefan. Desigur, nu îndemn la o litanie nesfârşită; vocaţia reală a istoriei este tocmai exerciţiul de inteligenţă…
Când a ajuns la maturitate, istoriografia românească a încercat să evite capcana proiectării ideologiei naţionale asupra Evului Mediu. Două aspecte care conduc la această concluzie merită sublinieri. Mai întâi, tratarea fără complexe, şi uneori cu nestânjenită insistenţă, a numeroaselor conflicte care au jalonat raporturile dintre principate, mai ales dintre Ţara Românească şi Moldova. Întâlnim savuroase judecăţi morale, precum în cazul atacului nereuşit al lui Ştefan cel Mare asupra Chiliei, pe marginea căruia Xenopol meditează îndelung. Altă constatare ar privi ponderea teritoriilor româneşti în discursul istoric despre Ştefan. Referinţele bibliografice nu spun totul[1]; contactul cu profesioniştii ilustrează, destul de clar, reuşita unei strategii.
*
Ștefan, care preia domnia Moldovei la aproape patru decenii după moartea lui Mircea cel Bătrân, ilustrează perfect strategia de supravieţuire în domeniul militar, în condiţiile de inegalitate între mica sa armată şi marea armată a otomanilor, ajunsă la apogeul coerenţei şi eficacităţii. Nu vom cita decât două episoade din această epopee care se întinde de-a lungul întregii sale lungi domnii (1457-1504): lupta de la Vaslui (1475) şi lupta de la Valea Albă-Războieni (1476). Oastea otomană era condusă în 1475 de Soliman Paşa, care era comandantul a 120.000 de soldaţi. La comanda sultanului Mahomed al II-lea, Soliman porneşte din Albania. Ajunge în Dobrogea, intră în Moldova şi ia drumul Vasluiului. Drumul (punctul al doilea al strategiei) era pustiu; focul distrusese târguri şi sate. Pe flancuri, turcii erau hărţuiţi de cavaleria uşoară. Cei ce se îndepărtau ca să jefuiască erau ucişi. Proviziile întârziau în urma trupelor. La destinaţie, oastea era obosită, flămândă şi hărţuită. I se rezervase un loc în care desfăşurarea era imposibilă. Până la urmă, otomanii au format un cerc ce s-a lovit de patru flancuri moldoveneşti: unul, de nord, le închidea calea; altul, din dreapta, ieşea din ascunzişul pădurii; iar două închideau cercul la sud. Râul Bârlad îi împiedica să scape de o parte, iar de cealaltă erau dealurile. Capcana, bine studiată, a dus la masacrarea a 40.000 de turci. În cronica lui Ureche, meritul bunei strategii este semnalat alături de vitejie şi chiar înaintea ei: Ştefan Vodă îi întâmpină, cu aliaţii săi, pe otomani la Vaslui, «la Podul Înalt, pe care i-a biruit Ştefan Vodă, nu atâta cu vitejia, cum cu meşteşugul». În privinţa uzurii: «că întâi au învăţat de au pârjolit iarba pretutindenea, de au slăbit caii turcilor, cei gingaşi.» Şi, în armonie cu voia cerească, «aşa i-au cuprins pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul». Ca lovitura decisivă să fie reuşită, derutarea duşmanului la locul desemnat era importantă: «Şi Ştefan Vodă tocmise puţini oameni dinspre lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu buciume şi trâmbiţe, dând semne de război.» Crezând că aceasta e direcţia luptei, oastea turcească s-a îndreptat într-acolo, lovindu-se de obstacolele prevăzute strategic: «…întorcându-se la glasul buciumurilor şi acoperindu-i, iară dindărăt, Ștefan vodă, cu oaste tocmită, i-au lovit joi, 10 ianuarie, unde nici era loc de a-și tocmi oastea… ci aşa ei în-de-sine tăindu-se, mulți pieriră, mulți prinși de pedestrime au fost…» Victoria aceasta, clădită cu mișcări precise, disciplinate, calculate, a făcut ocolul Europei. Papa Sixtus al VI-lea îi scrie apoi lui Ştefan: «numele tău se află pe buzele tuturor.» În Europa s-au tras clopote. La rândul său, Ştefan le scrie şefilor de state europene misive în care prevede că sultanul va veni din nou împotriva sa. Spune că Moldova este o «poartă a creştinătăţii» care, dacă va cădea, «toată creştinătatea va fi primejduită». Le cere să se mobilizeze, pe mare şi pe uscat, fară ezitare. Cere ajutor cât mai este timp şi se angajează să lupte «până la moarte». Mahomed al II-lea nu a întârziat să trimită o nouă armată, mai mare (150.000 de oameni), cu o pregătire mai bună, cu ajutoare tătăreşti şi muntene. Armatei otomane îi ia vreo două luni să ajungă de la Adrianopol în Moldova şi să se pregătească de drumul spre nord, pe valea Siretului. Necazul lui Ştefan era că ostaşii săi trebuiau trimişi să facă faţă unui val de pradă al tătarilor, astfel că el rămânea să fie apărat de curtea sa, adică de vreo 10.000 de oameni. Era greu de întrevăzut în iulie 1476 o victorie precum cea din 1475. Strategia urmărea, desigur, o minimizare a pierderilor proprii şi o maximizare a celor turceşti. Ea conţinea, conform regulii stabilite, uzura cea mai activă şi pustiirea zonelor parcurse de duşman, pe lângă alegerea unui punct strategic de înfruntare pe marginea unui platou împădurit de la Războieni sau Valea Albă. Atacă moldovenii; contraatacă, în faţă, turcii; moldovenii se retrag în spatele unui şanţ şi al unui val de pământ din pădure, întărit cu trunchiuri de copaci. Seara, otomanii considerau bătălia câştigată, dar, după ce şi-au numărat morţii de pe platou şi din pădure, circa 30.000 de oameni, au văzut că preţul fusese mult mai mare decât câştigul. A urmat asedierea cetăţilor lui Ştefan de la Suceava, Hotin şi Cetatea Neamţului, care au rezistat. Iar Ştefan câştiga timp pentru a-şi reface o oaste de 16.000 de oameni, strângând «păstorii din munţi şi argaţii», cum spune cronicarul. Sultanul, care aducea cu el un înlocuitor al domnului moldovean, a decis să se retragă, dar avea să fie hărțuit până la Dunăre, unde Ștefan a izbutit să recupereze prada luată de turci. Cronicile turcești înregistrează bătălia de la Valea Albă ca pe o victorie a sultanului care conducea trupele otomane. Apusul, cronicile lui și istoria au înregistrat, fără ezitare, cele două bătălii (1475 și 1476) ca fiind câștigate categoric de moldoveni, cu glorie deplină. Bătălia din Codrii Cosminului, care are loc la două decenii de la invazia eșuată a lui Mahomed al II-lea, se dă în 1497 împotriva regelui polonez Ioan Albert – pornise o campanie pentru eliberarea Chiliei și Cetății Albe, pierdute de Ştefan în războiul cu Baiazid al II-lea (1484). Dar principalul său scop era acela de a-1 înlocui pe Ştefan cu un Jagellon şi de a dispune de Moldova într-un avânt expansionist spre Marea Neagră. Au fost prezente toate elementele de strategie ale armatei mici împotriva unei armate superioare, dispunând de cavaleri cu armuri şi de tehnici eficiente. Uzura a fost şi ea prezentă (la trecerea Prutului, de pildă), dar ceea ce-i demoraliza pe invadatori era asediul prelungit, fără succes al cetăţilor moldoveneşti. Cronicarul spune că ei «le-au bătut zi şi noapte, trei săptămâni, şi nimic n-au folosit». Tabăra poloneză nu putea să se aprovizioneze din cauza hărţuirii ei de către moldoveni. Voievodul Transilvaniei, venit cu ajutoare pentru Ştefan, încercă să medieze pacea între asediatorii slăbiţi şi moldovenii rezistenţi. Ioan Albert ridică asediul şi sună retragerea prin Codrii Cosminului, aşa cum prevedea armistiţiul. Acolo s-a aplicat însă magistral lovitura finală a moldovenilor: aceştia au închis ieşirea şi au ocupat flancurile, iar cronicarul vorbeşte de copacii tăiaţi până la coajă, care erau prăvăliţi asupra polonezilor. Din cavalerii teutoni n-au rămas decât «platoşe sparte», se plângea un martor ocular. Atât cronicarii polonezi, cât şi cei moldoveni s-au ocupat atent de acest eveniment dureros pentru planurile pline de avânt concepute de Polonia în politica sa estică. Ele ţinteau în special Chilia şi Cetatea Albă, cetăţi luate de Baiazid de la Ştefan cel Mare şi considerate o adevărată cheie a regiunii. Iniţial, Albert îi anunţase lui Ştefan intenţia lui de a-i sprijini pe moldoveni pentru ca ei să recucerească cetăţile, pe care voia, de fapt, să le ţină pentru el. «Înţelegând acestea Ştefan Vodă», scrie Ureche, «din iscoadele ce pururea trimitea, să ştie încotro merge craiul cu oastea leşească, cum crai l-au videnit şi vine asupra lui…», a luat măsuri de apărare. După asediul Sucevei, Ştefan pregăteşte pădurea prin care s-ar fi putut retrage polonezii, tăind copacii aproape de pământ ca să fie apoi uşor de prăvălit. Eficienţa capcanei este descrisă amănunţit de Ureche: când ostaşii poloni intră în pădure, «moldovenii, lovindu-i din toate părţile şi năruind copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşească au perit, unii de oşteni, alţii de ţărani, ce le cuprinsese ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi». Cei care au scăpat au avut parte de un nou masacru în satul Lenţeşti şi de încă unul la trecerea Prutului, la Cernăuţi – încă o dovadă că Ştefan lupta «nu atâta cu vitejia, cum cu meşteşugul»… Am putea spune că Ștefan a consacrat, înainte de toate, ca pe un principiu primordial evitarea luptei directe, faţă în faţă, a confruntării în câmp deschis, împiedicarea adversarului de a-şi folosi supremaţia numerică sau tehnică. Este respingerea de plano a agendei inamicului, a schiţei sale strategice. Puterea acestei idei este atât de mare, încât ea reapare în strategiile paşnice şi apoi în profilul mental al românului. În al doilea rând, uzura urcă pe scara strategică până la a deveni principalul instrument de înfrângere a duşmanului. Ceea ce pare a fi doar o hărţuire marginală, minoră, se substituie, de fapt, luptei faţă în faţă. Când ajunge în locul prielnic izbirii ei, armata duşmană este deja înfrântă moraliceşte, atinsă în vigoare şi forţă, obosită şi derutată. Şi, în fine, acest teren fatidic – locul strâmt – nu este decât maxima ostilitate, la care a fost conjurat întreg mediul geografic şi istoric al Ţării Româneşti. Tot ce era în ţară, «râul, ramul», îi ocrotea pe oamenii locului şi era duşmanul invadatorului. Locul strâmt nu este spaţiul unei ultime desfăşurări a armatei inamice, ci a unei părţi a ei, faţă de care trupele proprii au o superioritate măsurată. Duşmanii care intră în cerc pier, restul oastei lor devenind o puzderie de oameni îngroziţi care caută să se salveze fugind. Rosetti scrie că în timpul lui Ştefan se manifestă trăsături care denotă o organizare superioară şi o disciplină totală. Marşuri lungi şi repezi, servicii de siguranţă, cunoaşterea perfectă şi detaliată a terenului, urmărirea energică a duşmanului. Facem cunoştinţă cu instituţia militară pe care o constituia oastea. Se trecea uşor şi fără crâcnire de la starea de plugar la cea de ostaş. Era o continuitate între viaţa de toate zilele şi cea de luptă, o trecere lină de la coarnele plugului la arcuri şi suliţe. Oastea răspundea la comenzi scurte, care o întruneau sau o dislocau. După bătălie, pe timpul lui Ştefan, unii soldaţi nu plecau la casele lor până nu ridicau mănăstirea sau biserica votivă. Nici subtilitatea, nici îndrăzneala strategiei de înfruntare a duşmanului n-ar fi dat roade dacă oastea n-ar fi funcţionat cu precizia unui mecanism îndelung elaborat şi perfecţionat. O altă dimensiune vine să se adauge tradiţiei primelor secole prin atenţia acordată fortificaţiilor şi, în primul rând, cetăţilor. Acestea sunt o dovadă a puterii statului, dar locul pe care îl ocupă ele la români se datorează caracterului lor de stăpâni sedentari şi durabili ai aceluiaşi teritoriu, străin de premisele şi tradiţia nomazilor. Dacă strategiile nomazilor erau îndreptate îndeobşte spre dominarea altor popoare, sedentarismul a înclinat întotdeauna spre defensivă. în secolul al XVI-lea, se puteau număra la un moment dat în cele trei ţări româneşti mai bine de douăzeci de cetăţi întărite. Pe măsură ce s-a introdus artileria – care a jucat un rol esenţial în cucerirea Constantinopolului la 1453 –, cetăţile s-au întărit şi s-au «înarmat cu tunuri», aşa cum s-a întâmplat cu un zid ridicat de Ştefan la Cetatea Albă în 1454. Miron Costin scrie: «toate cetăţile acestea erau la început mai mici şi aveau numai partea din mijloc ca nişte turnuri; zidurile de jur-împrejur le-au făcut Domnii, atât la Hotin, cât şi la Suceava, Tighina şi Cetatea Albă; cele mai multe au fost făcute de vestitul Domn, bătrânul Ştefan Vodă. În ceea ce priveşte oastea românilor ca instituţie de bază, ea începe să pălească în secolul al XVII-lea, când armatele se formează peste tot cu lefegii. Câteodată, formaţiuni întregi venind din alte ţări erau contractate, temporar sau pe o lungă durată, ca armată proprie. Iar declinul major al oastei tradiţionale are loc în secolul al XVIII-lea.
(fragmente din Mircea Malița, Strategii de supraviețuire în istoria poporului român. Cumințenia pământului, Cuvânt înainte de acad. Dan Berindei, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, compania, 2012)…
*
Personajul (istoric) – aşa cum a fost înţeles el în Apus de soare[2], domnitorul care se exprimă dincolo de mormânt şi dincolo de istorie, pentru a confirma comuniunea generaţiilor în spiritul „eternului ideal românesc”, imaginea personajului, imprimată conştiinţei publice, datorează unei piese de teatru scrise de Barbu Ștefănescu Delavrancea infinit mai mult decât oricărui document de epocă sau monografii savante. Simţim vibraţia unui sentiment – prin interpretarea lui George Calboreanu:
„Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătâneţe… Că Moldova nu a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a voastră, ci a urmaşilor noştri, şi a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor” – sunt, de fapt, cuvintele marelui orator Delavrancea, nicidecum ale bătrânului domnitor. Imaginea lui Ştefan cel Mare, imprimată în conştiinţa publică, datorează acestei piese de teatru infinit mai mult decât oricărui document de epocă sau monografii savante…
Nimic nu este mai urgent decât o privire sinceră în oglindă… Fiecare naţiune îşi are propria mitologie istorică. Nimic nu lămureşte mai bine prezentul decât căile alese spre viitor, decât modul în care o societate înţelege să-şi asume trecutul…
[1] Încă nu mi-am însușit (pe deplin) teoria potrivit căreia Apusul vedea în Ştefan apărătorul, în Răsărit, a creştinătăţii, pe cel care era în măsură să păzească Europa apuseană în faţa invaziei otomane. Am ştiinţă şi de documente care să confirme afirmaţia academicianului Dinu C. Giurescu: „1475 este cea mai strălucită biruinţă militară pe care a repurtat-o vreodată o armată europeană asupra puterii otomane până la 1683”. De fapt, în timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei, Regatul Ungariei…
[2] Trilogie care conţine, în sine, o aplicare a rolului personalităţii în dezvoltarea istorică…
https://youtu.be/WJmUnosVl9E
