Regele Mihai I al României /un an de la trecerea în veșnicie

Publicat de nicolaetomescu, 4 decembrie 2018, 18:47

Feature realizat de Nicolae Tomescu

/ 5 decembrie 2017 /

(…)

Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, Regele Mihai a trecut la salvarea a ceea se mai putea salva; a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944, arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. URSS a tergiversat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 / până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei transformată în mijloc de șantaj al sovieticilor, regele a fost obligat, în februarie 1945, să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare (acesta din urmă s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor). În semn de protest față de abuzurile noului guvern, Mihai I a intrat în așa-numita „grevă regală”…

Regele Mihai în fața presei internaționale în timpul „grevei regale” (la 21 august 1945)

Situația a fost rezolvată în ianuarie 1946, atunci când au fost cooptați în guvern câte un ministru de la PNȚ și PNL, ceea ce a dus la reunoașterea formală a guvernului de către S.U.A. și Marea Britanie. În ciuda efortului regelui de a menține un climat democratic, în următorii ani a continuat comunizarea țării…

istoricul Gheorghe Onișoru

După decenii întregi în care istoria a trebuit să se strecoare, ca disciplină, printre nenumărate clişee ideologice, să navigheze printre adevăruri camuflate, desfigurate sau ocolite, să accepte o îndelungată asceză (care risca să producă standardizarea ireparabilă a discursului istoric), Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire (să nu uităm mărturisirea), istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de ştaif catedratic şi de exigenţe conjuncturale…

Dialog Nicolae Tomescu-Neagu Djuvara/Dumnezeu să-l odihnească/ (redifuzare)

În ianuarie 1948, Regele MIhai I a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, dar s-a izbit de un zid al obtuzității…

În iulie şi apoi în octombrie 1990, l-a primit pe scriitorul Mircea Ciobanu, la Versoix. Răspunsurile suveranului, combinate cu preţioasele documente din arhiva sa personală, au configurat o lucrare de referinţă, peisajul dinamic al schimbului de vorbe pe cale orală. Să fi însemnat Convorbiri cu Mihai I al României doar o carte biografică despre viaţa unui om fără biografie proprie?” Sau depăşirea stilului tradiţional al naraţiunii, prin tentativa (înţeleaptă) de dinamitare a structurii compoziţionale, prin contrastele acumulate cu dezinvoltură? L-am „atacat frontal” pe Mircea Ciobanu, într-o zi de mai a anului 1994. Pentru a mă lămuri. Poate, pentru a-i lămuri şi pe alţii. Lipsit de complezenţă, scriitorul s-a concentrat asupra unor teme nevralgice, refuzând să discute despre el însuşi…

Mircea Ciobanu (Odihnească-se-n Pace)

Ceea ce a făcut Regele Mihai, după 1989, a avut un efect terapeutic, purificator: a curăţat, fie și cu mari dureri, plămânii neoxigenaţi ai publicurilor autohtone şi a convertit normativitatea solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaştere, în obiect al curiozităţii…

Alexandru Paleologu (Odihnească-se-n Pace)

Chiar dacă a fost oprit de „regimul Iliescu” să se întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă, chiar dacă doar sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română, regelui i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți… Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai I a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României…

Discurs in Parlament (înregistrare-document)

În martie 2016, era făcut anunțul privind îmbolnăvirea regelui (cancer) și retragerea din viața publică…

Până pe 5 decembrie 2017, zi în care îl păstrăm pe Sfântul Sava[1], cu veneraţie, în calendarul Bisericii (Mihai, ultimul rege al românilor, a fost botezat în religia ortodoxă, la fel ca și tatăl său)…

Pe 16 decembrie 2017, a fost înmormântat în Noua Catedrală Arhiepiscopală şi Regală din Curtea de Argeş…

Destinul s-a încăpățânat să fie crud cu Regele Mihai; nu a reușit să rămână cât trebuia pentru a-și exercita, cu adevărat, prerogativele regale. A fost ultima mare personalitate românească de pe scena celui de-Al Doilea Razboi Mondial; deopotrivă iubit și criticat de poporul pe care a dorit să-l reprezinte, a învățat, de-a lungul vieții, lecția măririi și a decăderii, a faimei și a uitării, a trăit izolat (în exil), departe de țara sa, aproape jumătate de veac…

[1] Sfântul Sava a fost un reprezentant de seamă şi un mare organizator al vieţii monahale în Răsăritul creştin…

Dorinţa de a realiza o cât mai desăvârşită trăire spirituală i-a îndemnat pe mulţi creştini să se retragă în ţinuturi nelocuite şi, sub conducerea unui îndrumător spiritual, să ducă o viaţă închinată rugăciunii, reculegerii şi renunţării chiar la unele satisfacţii legitime, prin voturile de sărăcie, castitate şi ascultare. Acest fel de viaţă s-a numit „viaţă monahală”, conform cuvântului (de origine greacă) monahos – monastikos = solitar/cel care trăieşte singur. Monahismul s-a realizat sub două forme principale: viaţă eremitică sau anahoretică, adică retragere totală, în chilii individuale, numite schituri sau ermitaje, uneori grupate în aşezări de tip rural, constituind o Lavră, şi viaţa chinovială, cenobitică sau conventuală, adică viaţă organizată într-o mănăstire, cu participarea – în comun – la activităţile materiale şi spirituale.

Sfântul Sava a fost fondatorul „Lavrei Mari” din Valea Cedronului, la porţile Ierusalimului, cu peste o mie de eremiţi/ce au avut un rol însemnat în viaţa bisericească şi civilă. El s-a născut la Mutalesca, aproape de Cezareea Capadociei, în anul 439. După ce a petrecut câţiva ani într-o mănăstire din partea locului, la vârsta de optsprezece ani s-a îndreptat către Ierusalim, în comunitatea monahală întemeiată de Passarian, dar nici aici nu şi-a aflat mulţumirea. Spre deosebire de mulţi monahi „ambulanţi”, „rătăcitori”, care părăseau chiliile şi umblau prin oraşe ducând o viaţă puţin edificatoare, Sava, doritor de adevărată singurătate, s-a dus la Alexandria, şi acolo a cerut şi a primit de la episcop permisiunea de a se retrage singur într-o peşteră unde să se roage şi să lucreze, urmând ca, în fiecare sâmbătă şi duminică, să vină la mănăstire pentru a lua parte împreună cu ceilalţi călugări la sfintele slujbe. După cinci ani, în 478, s-a întors la Ierusalim şi a descoperit o grotă ascunsă pe Valea Râului Cedron; aici şi-a stabilit locuinţa, la care nu ajungea decât pe o scară de funii; această scară a atras atenţia altor doritori de sihăstrie şi, în curând, întreaga vale a Cedronului s-a populat de sihastri ce, rând pe rând, au ocupat toate grotele săpate de apa Cedronului în pământul calcaros. Ca într-un imens stup, s-au adunat peste o mie de călugări pe care patriarhul de Ierusalim i-a pus sub conducerea Sfântului Sava, în timp ce grupul celor care trăiau în mănăstirea din jurul bisericii au fost daţi în grija Sfântului Teodosie. Astfel, a luat fiinţă „Marea Lavră”, una dintre cele mai originale mănăstiri ale antichităţii creştine. Sava, cu răbdare şi, în acelaşi timp, cu indiscutabilă autoritate, a guvernat armata de eremiţi, ce devenea din ce în ce mai mare, organizându-i după normele de viaţă monahală fixate cu un secol mai înainte de Sfântul Pahomie. Pentru ca autoritatea lui să fie întărită, patriarhul de Ierusalim l-a sfinţit preot în anul 491. Deşi ar fi preferat să rămână departe de lume, el nu şi-a neglijat îndatoririle preoţeşti. A întemeiat alte mănăstiri, între care una la Emaus, şi a luat parte activă la lupta împotriva ereziei monofizite, ajungând să-i mobilizeze pe călugării săi într-o adevărată expediţie paşnică, pentru a se opune înscăunării unui episcop eretic, trimis la Ierusalim de împăratul Anastasie.

În trei rânduri, Sava a intervenit la împăraţii din Constantinopol în folosul binelui public şi al intereselor Bisericii. Sub Anastasie I, zece mii de sihastri s-au ridicat la chemarea lui în ajutorul episcopilor persecutaţi; cu prilejul unei vizite a împăratului, a înscenat o adevărată reprezentaţie de pantomimi pentru a-i arăta prin evidenţa imaginilor coregrafice condiţiile triste ale poporului apăsat de impozitele grele; la vârsta de nouăzeci de ani, a revenit la Constantinopol, a implorat şi a obţinut de la Iustinian iertare pentru samaritenii care se revoltaseră. Toate aceste fapte explică de ce, după trecerea la Domnul/5 decembrie 532, întreaga regiune, autorităţile civile şi religioase au ţinut să ia parte la înmormântare; numele său este păstrat cu veneraţie în calendarul Bisericii. În secolul al VII-lea, prin grija călugărilor greci, au fost ridicate, la Roma, o mănăstire şi o bazilică dedicate Sfântului Sava, de la care şi-a luat numele şi cartierul înconjurător…