Să fii într-o casă în care nu ai trăit (Ștefan Luchian în casa „Ciomac Cantemir 1800”)/VIDEO…

Publicat de nicolaetomescu, 27 ianuarie 2017, 12:30 / actualizat: 28 ianuarie 2017, 11:26

Imobilul „Ciomac Cantemir 1800”, sediul Fundației „Ștefan Luchian”[1], model de casă de târgoveți[2] aparținând vechiului ansamblu medieval Botoșani, construit în stil moldovenesc, cu pridvor brâncovenesc, recunoscut astăzi drept „casă memorială Ștefan Luchian”[3], în ciuda faptului că pictorul nu a trăit aici, amintește de cel care a murit departe de Moldova și de strada Victoriei nr. 15 din Botoșani…

Casa Ceomac-Cantemir a fost dată în administrare[4] Fundației „Ștefan Luchian”, condusă de Mihăiță Popa; acesta a adunat, împreună cu profesorul Aglaia Corneanu, câteva piese expoziționale de valoare certă, multe dăruite de rude în viață ale pictorului…

Pasiunea doamnei Aglaia Corneanu a plasat Botoşaniul pe traseul obligatoriu al oamenilor care îl recunosc pe marele pictor. Recunoaștem, la rândul nostru, spiritul celei care se transformă într-o călăuză…

© Nicolae Tomescu (Redactor Șef Radio Iași), realizator; Bogdan Zlei, operator imagine și montaj video

În camera-atelier, spre exemplu, se dezvăluie obiecte aparţinând pictorului Ştefan Luchian (ultimul său domiciliu): patul de suferinţă, măsuţa de lângă pat, şevaletul de câmp, o lucrare executată sub ochii pictorului[5], de Traian Cornescu, masa de lucru, paleta, mapa, planşeta, două casete pentru culori, un pieptene de os, un port lamă, un şpaclu, pensule şi culori, două fotografii inedite, geamantanul de trăsură, o pagină din jurnalul lui Ştefan Luchian, jurnalul Laurei Cocea[6] – nepoata pictorului..

În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic. Ai nevoie de urechi bune și o vedere dincolo de aparențe pentru a auzi ce vorbeşte și ce transmite vizual obiectul; pentru a-i înţelege limbajul, trebuie să fi avut experienţă în domeniul vizualului, al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci…

Chiar mai mult… Fundaţia „Ștefan Luchian” (prin intermediul profesorului Aglaia Corneanu) a reuşit să protejeze monumentul, să-l pună în valoare prin activităţi culturale, desfăşurate cu prilejul zilei de naştere a pictorului – 1 februarie, ziua morţii – 28 iunie, înaintea sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte, sub forma şezătorilor şi a „concursurilor de măiestrie”… „Ceea ce observ la vizitatori”, ne spunea preşedintele Fundaţiei „Ştefan Luchian”, „este faptul că ies din Casa Ceomac-Cantemir cu un sentiment de linişte sufletească, cu bucurie, zâmbind. Se întâlnesc cu Casa bunicilor noştri; la bunici nu poate fi decât cald şi bine, dar şi frumos…”

[1] Nu trebuie creată confuzia între Casa „CIOMAC CANTEMIR 1800” și Casa „Garabet Ciomac” – una dintre cele mai frumoase clădiri istorice din Botoșani, construită în 1892, folosită – mai târziu – drept secție a spitalului județean și arhivă a unității medicale…

[2] Ciomacii, proprietari de terenuri agricole pe Prut, își conduceau singuri treburile moșiei, dar reprezentanți ai familiei au construit și alte case durabile în Botoșani. Gheorghe Cantemir a deținut o funcție esențială în județ, până pe 24 ianuarie1881, cand a survenit, neașteptat, decesul…

Contrar unei prejudecăţi încă foarte răspândite, Ştefan Luchian nu provenea dintr-o familie modestă. Originile sale erau mai puţin umile decât a lăsat să se înţeleagă cinematografia comunistă. Pe linie paternă, se trăgea dintr-un neam de boieri moldoveni de rang mijlociu. Bunicul său era serdarul Vasile Luchian, «prezident al Eforiei» din Galaţi (un fel de echivalent al primarului din zilele noastre). Tatăl artistului, maiorul Dumitru Luchian, fusese camarad de arme şi prieten cu Alexandru Ioan Cuza. Unionist convins, îşi adusese nevasta de peste Milcov, din Ţara Românească. Elena Luchian era fiica lui Iamandi Chiriacescu, proprietar agricol din Ialomiţa. La nuntă primise drept dotă o casă în Bucureşti, în Strada Popa Soare; acolo se vor muta cei doi soţi, împreună cu copiii lor, în 1873, după trei ani petrecuţi la Botoşani…

[3] Chiar dacă Ștefan Luchian nu a călcat vreodată în casa de pe strada Victoriei, construcția poate purta titlul de casă memorială. Dovadă a măiestriei artiștilor, a unei interperetări distincte a stilului brâncovenesc, merită să fie inclusă în patrimoniul cultural. Construcția simetrică din anul 1800 (aceeași perioadă cu celelalte case armenești din împrejurimi), are 4 (patru) camere despărțite de un vestibul, cu ușa de la intrare prevăzută cu luminator și o bucătărie în spate (acolo de unde putem vedea intrarea în beci)…

[4] Casa este proprietate de stat, în administrarea primăriei, repartizată, în mod gratuit, Fundaţiei „Ştefan Luchian”…

[5] Când acesta nu mai putea lucra…

[6] Laura a fost fiica Paulinei Cocea, verişoară primară cu Ştefan Luchian. Paulina şi soţul ei, Ernest, erau foarte apropiaţi de artist/alături, la bine şi la greu. La bine, Luchian i-a invitat să locuiască, împreună cu el, într-o vilă somptuoasă pe care şi-o cumpărase, la Şosea, în 1896. Soţii Cocea şi copiii lor s-au mutat în casa din Kiseleff şi au rămas acolo până în 1898, când pictorul a fost nevoit să vândă proprietatea. Câţiva ani mai târziu, când sănătatea lui Luchian a început să se deterioreze vizibil, soţii Cocea i-au întors favorul şi l-au chemat să stea cu ei. Au rămas împreună până la moartea pictorului, chiar dacă au fost nevoiţi să schimbe mai multe locuinţe cu chirie. Laura – alintată Lorica – a crescut, practic, în preajma unchiului ei, pe care îl diviniza. I-a fost model pentru mai multe pânze celebre. A urmat ea însăşi Facultatea de Belle Arte. Apoi, în 1913, s-a măritat tot cu un pictor, Traian Cornescu; i-au fost alături lui Luchian în cele mai grele momente ale vieţii lui, atunci când, din cauza bolii, nu mai putea ţine pensula în mână; cei doi tineri l-au vegheat până în ultima clipă. Mulţi ani mai târziu, Lorica şi-a notat amintirile din copilăria şi tinereţea ei. Pare greu de crezut, dar această mărturie nu a fost consemnată, până deunăzi. Caietul se află de mulţi ani în posesia Fundaţiei „Ştefan Luchian” din Botoşani…