Să-l (re)descoperim pe Haydn…
Publicat de nicolaetomescu, 31 mai 2018, 10:50
Pe libretul alcătuit după legenda biblică a creaţiei lumii şi după Paradisul pierdut de Milton, Joseph Haydn a compus oratoriul Creaţiunea (1798), alcătuit din trei părţi, Cerul şi pământul, Viaţa pe pământ, Omul. Întrebat de unde s-a inspirat în oratoriu, Haydn a răspuns: „Nu eu l-am creat, ci el mi-a fost dăruit de Dumnezeu din Cer.”
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=8omYmytYvlo[/youtube]
Noțiunea abstractă folosită pentru a exprima cantitatea își păstrează semnificația în ceea ce îl privește pe Joseph Haydn. Dar primează însușirile și laturile esențiale în virtutea cărora eroul evocării mele se deosebește de alții…
Totalitatea compozițiilor au fost reunite, în anul 1957, de Antony von Hoboken, în „Catalogul Hoboken” (Hoboken-Verzeichnis, prescurtat: Hob.). Urmează o selecție a principalelor sale creații: 104 simfonii, 83 cvartete de coarde, peste 20 trio-uri pentru instrumente cu coarde, 120 trio-uri pentru diferite combinații instrumentale, peste 60 sonate pentru pian un mare număr de concerte pentru diverse instrumente (vioară, pian, violoncel, trompetă, oboi, orgă etc.) și orchestră, mai multe oratorii[1], 14 messe[2], peste 100 divertismente[3], Cassațiuni?, Nocturne, 13 opere în stil italian. Joseph Haydn este și autorul melodiei imnului național al Germaniei, compusă, inițial, în onoarea împăratului Francisc al II-lea al Austriei în timpul războaielor napoleoniene[4].
Născut la 31 martie 1732 (trece la cele veșnice/Viena, 31 mai 1809), în Rohrau an der Leitha[5], provenind dintr-o familie modestă[6], Joseph Haydn este admis în corul catedralei din Viena (Stephansdom) la vârsta de opt ani și cântă până la vârsta de 17, atunci când, odată cu schimbarea vocii, este concediat. În perioada 1749-1759, timp de zece ani, Joseph Haydn își câștigă existența ca muzician liber. Studiază (autodidact) teoria muzicală și contrapunctul, primește ocazional lecții de la renumitul compozitor italian Nicola Porpora (mai mult, începe să compună diverse fragmente muzicale). În 1755, este angajat de baronul Karl Josef von Fürnberg, pentru care compune primele sale cvartete de coarde. Din anul 1759, funcționează ca director muzical în serviciul contelui Ferdinand Maximilian von Morzin[7].
Anul 1761 reprezintă un punct de cotitură în viața lui Joseph Haydn, fiind angajat în calitate de conducător muzical secund ( în 1765, Haydn îi va prelua poziția de Prim-Kapellmeister – șef de orchestră). Haydn diversifică și mărește componența orchestrei la circa 30 de instrumentiști; cu toate obligațiile ce decurgeau din funcția avută, se bucura de suficientă libertate să experimenteze cu orchestra, să-și dezvolte și să-și perfecționeze propriul său stil, așa cum mărturisește el însuși într-o convorbire cu primul său biograf, Georg August Griesinger. În această izolare creatoare, Haydn pune bazele a două genuri importante ale muzicii clasice, simfonia și cvartetul de coarde, compune un mare număr de piese muzicale simfonice, opere și muzică de cameră. După moartea prințului Nikolaus Joseph Esterházy în anul 1790, urmașul acestuia desființează orchestra. Haydn primește o pensie permanentă de 1.400 guldeni și se mută la Viena. Acceptă oferta impresarului englez, Johann Peter Salomon[8], pentru a dirija un ciclu de concerte la Londra[9], în stagiunea 1791/1792. Viața muzicală din Londra era activă și variată, îmbogățită printr-un flux, constant, de artiști din străinătate. La data de 7 februarie 1791 a avut loc prima seară muzicală[10], în care s-a cântat o operă a compozitorului; nu a fost prima simfonie londoneză, ci o lucrare mai veche, cantata Ariana la Naxos, scrisă cu zece ani în urmă. Primul concert simfonic[11] – din seria de douăzeci, prevăzute în contract – a avut loc pe data de 11 martie 1971; publicul englez, recunoscut pentru răceală (până la atitudine lipsită de atenție și de bunăvoință), a fost mai mult decât mulțumit. Cele douăzeci de concerte prevăzute au continuat[12], cu regularitate, pe toată durata primăverii și a verii anului 1791,. În acest interval s-au cântat cele șase simfonii compuse atunci la Londra, dar și numeroase simfonii vechi, necunoscute publicului londonez. În cadrul fiecărui concert, la cererea publicului care era din ce în ce mai dornic de piese noi, au fost interpretate cvartete, cantate, serenade, o multitudine de alte lucrări improvizate. Prezența lui Haydn la Londra a stârnit simpatie de nedescris, astfel încât numeroase persoane, din diferite cercuri sociale, au cerut autorităților să „facă un gest, ceva care sa demonstreze public admirația și recunoștința Angliei față de marele artist”[13]. Cele trei zile muzicale s-au încheiat[14] cu câte un concert simfonic în care s-au interpretat lucrări ale compozitorului. Ultimul concert susținut de Haydn la Londra în prima sa călătorie a fost cel din ziua de 15 iunie 1792. Haydn s-a întors la Viena, pentru puțină vreme, întrucât, în vara anul 1793 o nouă ofertă[15] trimisă din Londra de Salomon a ajuns la Viena. Haydn a acceptat-o; a doua călătorie la Londra era stabilită pentru începutul anului 1794[16]. Cel de-al doilea turneu din Londra a durat optsprezece luni[17]. Timp de un an și jumătate[18], Haydn a susținut alte douăsprezece concerte simfonice, douăzeci de concerte cu program variat, luat parte la nenumărate manifestări muzicale[19]. A fost primit cu aceeași căldură. Diferența era făcută de scopul compozitorului: el nu ș-a mai propus să cucerească publicul, ci să-și stabilească o reputație incontestabilă. Cele două călătorii au schimbat viziunea lui Haydn despre lumea din jur, dar și modul său componistic. Haydn însuși a realizat schimbarea structurală realizată, atât în interiorul său, cât și în creația sa. A numit ultimele sale șase simfonii „simfonii de tranziție”. Seria simfoniilor nr. 99-104 se diferențează de precedentele șase simfonii londoneze, prin elemente inovatoare ce apar în esența lor; putem vorbi de o „neobișnuită nuanță de tristețe”, unde simțul ludic, cu care ne-a obișnuit compozitorul, cedează în favoarea seriozității; temele ultimelor simfonii nu sunt depresive, doar că se dovedesc mai profunde.
Deși recunoscut, încă din timpul vieții, drept unul dintre cei mai mari compozitori ai epocii, renumele său a suferit un recul pe parcursul secolului al XIX-lea. Creșteau, și în privința receptării, creațiile lui Ludwig van Beethoven, Richard Wagner… Mai ales în spațiul de limbă germană, denumit, adesea, „Tata Haydn” („Papa Haydn”), în cercuri ale adepților muzicii romantice, se sublinia desuetudinea și, în parte, naivitatea muzicii sale, spre deosebire de Anglia – unde prețuirea i-a rămas neștirbită, după prezența concertistică la Londra. De abia în secolul al XX-lea, renumele nu s-a mai transformat în altceva decât recunoașterea valorii. Am o explicație paradoxală, posibil de aplicat și în ceea ce privește moartea geniului muzical…
Elssler, slujitorul lui credincios, prieten al compozitorului și cronicar al lucrărilor sale, ne convinge de faptul că Haydn s-a stins „liniștit și împăcat”, așa cum trăise. Vânător și pescar entuziast, considera că pacea îi venea de la Dumnezeu. Vi de pare ieșit din comun că s-a aventurat într-un gen de muzică total diferit, în pofida vârstei sale înaintate? Haydn nu a fost, niciodată, promotorul lucrurilor obișnuite. Doar că a dus o existență fără sumețire.
Cât despre marea trecere… Moare în aceeaşi zi cu (faimosul) general Lannes, vechi camarad şi prieten al împăratului Napoleon. Într-o noapte a sfârşitului de mai, suveranul francez era profund îndurerat la primirea veştii morţii viteazului său ostaş pe câmpul de luptă, în timp ce dispariţia discretă a lui Haydn, în propriul pat, se pare că îl lăsase rece. Dispoziţiile lui Napoleon par să fi fost simple şi clare: funeralii militare pentru generalul Lannes, sigilarea rapidă a lucrărilor compozitorului (pentru a nu se risipi nimic). Napoleon ocupase întreaga Austrie şi scăpase, ca prin urechile acului, de un atentat împotrivă-i. Haydn este înmormîntat în grabă, fără niciun fel de onoruri. Peste câteva zile însă, ziarele pariziene anunţau cititorii francezi de moartea, la Viena, a ilustrului compozitor, căruia i se acorda respectul cuvenit la Paris dintr-un motiv foarte simplu: era membru al Institutului Franţei. Austriecii l-au comemorat abia peste două săptămâni (Viena, 15 iunie 1809, Schottenkirche), ceremonie organizată tot de autorităţile franceze. Mulți trăgeau speranța că o să participe împăratul însuși. Nu a venit. În schimb, a participat un întreg mănunchi de generali (Marmont şi Davout, cei din imediata apropiere a lui Napoleon). Cine mai ştie astăzi de generalii dictatorului care pretindea că urăște ingratitudinea, cel mai urât defect al inimii? Cine nu îl cunoaște de Joseph Haydn? Vienezii nu s-au înghesuit la ceremonie, amestec de frică, dar şi de ură disimulată; moartea lui Haydn coincidea cu execuţia lui Frederic Staps, junele austriac care încercase să-l asasineze pe Napoleon…
Poate că aşa era dat să înceapă intrarea în posteritate a marelui muzician, unul dintre stâlpii de bază ai clasicismului european, figură de referinţă a întregii istorii a muzicii, dar şi un model de creator. Terminând Sonata pentru violoncel şi pian op. 69, imediat după moartea lui Haydn, Beethoven notează pe partitura lucrării: „între lacrimi şi inima cernită”, ca semn al mâhnirii produse de moartea lui Haydn…
feature: N. Tomescu și Erika Engel
[1] Spre exemplu.: Die Schöpfung (Creația), Die Jahreszeiten (Anotimpurile)…
[2] Printre care Missa in tempore belli, Nelsonmesse, Harmoniemesse, Schöpfungsmesse…
[3] Divertimenti.
[4] Și introdus, apoi, ca „mișcare a doua” în Cvartetul de coarde op. 76 Nr. 3 (Hob. III:77), cunoscut sub numele de „Kaiserquartett” (Cvartetul de coarde op. 76 Nr. 3 (Hob. III:77)/Cvartetul imperial.
[5] Sat la răsărit de Viena…
[6] Tatăl lui, Mathias Haydn, era rotar, iar mama, Anna Maria Koller, fusese, înainte de a se căsători, bucătăreasă la familia contelui Karl Anton Harrach…
[7] Lukawitz, în apropiere de orașul Pilsen (actuala Cehie). Acolo se căsătorește, în 1760, cu Maria Anna Keller.
[8] Contractul pe care l-a semnat Haydn prevedea douăzeci de concerte pe care urma să le dirijeze. Fiecare concert trebuia să conțină o audiție a unei lucrări noi proprii. Haydn trebuia să compună o operă lirică pentru directorul de teatru Gallini, co-asociatul lui Salomon; și încă șase simfonii noi pentru concertele organizate de Salomon.
[9] Haydn știa câteva lucruri despre Anglia: faptul că Mozart a cucerit Londra, la doar nouă ani; că Haendel a trăit o bună parte din viață și a murit la Londra; tot acolo, Haydn avea un editor, Forster, care îi tipărise câteva cvartete și simfonii (a primit un onorariu apreciabil).
În data de 15 decembrie 1790 Haydn a părăsit Viena însoțit de Salomon, îndreptându-se spre Londra; au călătorit prin Munchen, Wallerstein, Bonn și Calais, de unde s-au îmbarcat pe un vas mai mic, care făcea cursa între coasta Franței și cea a Angliei. Au ajuns în Londra în data de 2 ianuarie 1791. Haydn s-a stabilit în aceeași casă în care a trăit Salomon, iar, mai târziu, din cauza zgomotului existent s-a mutat într-o suburbie.
[10] Activitățile lui Haydn pot fi reconstituite prin intermediul scrisorilor sale către Genzinger și Polzelli, precum și pe baza observațiilor și anecdotelor notate în carnețelele proprii.
[11] În vederea evenimentului reprezentat de ciclul de concerte al lui Haydn, numărul instrumentiștilor a fost ridicat la patruzeci și unu: șaisprezece viori, șase viole, patru violoncele, patru contrabasuri, apoi instrumentele de suflat și instrumentele de percuție. Pentru concertul simfonic de deschidere, Haydn a compus primele două simfonii din seria celor douăsprezece compuse la Londra în cadrul celor două călătorii efectuate. Prim violonistul era Salomon. La Londra, nu se introdusese încă obiceiul ca dirijorul să dirijeze de la pupitru, astfel încât Haydn a dirijat de la pian, „punctând din când în când armonia prin acorduri”. Programul primului concert simfonic a fost alcătuit din două părți: în prima parte s-a regăsit o simfonie compusă de Mozart, iar în partea a doua s-au regăsit primele două simfonii londoneze, simfonia nr. 93 și simfonia nr. 94. Între cele două simfonii din partea a doua a concertului s-a intercalat un „ catch în gen italian scris de Haydn, lucrare compusă pentru șapte voci”.
[12] Unul pe săptămână…
[13] Astfel, Haydn a fost numit doctor honoris causa al Universității Oxford. Evenimentul s-a desfășurat în zilele de 5,6, 7 iulie 1791. Numirea propriu-zisă a avut loc în ultima zi a evenimentului.
[14] În ultima seară a fost executată simfonia nr. 92-Oxford, în sol major. Lucrarea, compusă în 1783, la Esterhaz, poartă acest nume întrucât acolo a fost locul primei audiții.
[15] Oferta cuprindea un nou contract, în care erau prevăzute numeroase evenimente muzicale dar și compunerea unui alt ciclu de șase simfonii.
[16] În data de 15 ianuarie 1794, compozitorul a plecat spre Anglia; a ajuns în capitala în data de 4 februarie 1794.
[17] În Londra a compus 12 simfonii Simfoniile Londoneze – și șase cvartete de coarde care constituie unele din cele mai importante creații ale sale. La Londra, Haydn redescoperă genul vocal simfonic-oratoriu, gen pe care îl mai abordase o singura compunând oratoriul Il ritorno di Tobia. Haydn compune la Londra alte două oratorii, lucrări ce devin reprezentative pentru creația sa: Creațiunea și Anotimpurile. Cele mai cunoscute dintre Simfoniile londoneze sunt: Simfonia surpriză (Hob. I:94), Simfonia cu „lovitură de timpan” (Nr. 103), Simfonia Militară (Nr. 100) și Simfonia Ceasornicul (Nr. 101).
[18] A doua călătorie în Anglia a compozitorului a luat sfârșit în data de 15 august 1795.
[19] În cele douăsprezece concerte simfonice, programul prevedea șase lucrări „inedite”, ca și în cazul primei călătorii, compuse special pentru al doilea turneu din Anglia. Simfoniile poartă numerele 99-104, completează ciclul celor douăsprezece simfonii „londoneze” și încheie întreaga creație simfonică a compozitorului. Din seria simfoniilor nr. 99-104, simfonia nr. 99 a fost compusă la Viena, în vara anului 1793; celelalte au fost compuse la Londra între anii 1794-1795.
