Să scriem și despre proletcultism… „Cazul” Mihai Beniuc

Publicat de nicolaetomescu, 24 iunie 2021, 11:07

Configurația generală a canonului literar proletcultist, adunând – într-o singură reprezentare – „vârfurile” din toate genurile literare, derivă din configuraţiile particulare pe genuri. Imaginea de ansamblu trebuie confruntată cu relieful anterior al valorilor, cât şi cu modificările care apar (imediat) după 1944, dar și după 1953, 1961, 1965…

Accentele puse de mine nu sunt pe deplin semnificative pentru interesele politice ale epocii proletcultiste în literatură, înţeleasă ca un instrument al ideologiei comuniste[1]…

Mihai Beniuc, spre exemplu, s-a născut în 20 noiembrie 1907, la Sebiş, sat de pe valea Crişului Alb (a murit pe 24 iunie 1988). Asistent universitar la Cluj şi Sibiu, apoi profesor la Universitatea din Bucureşti, poet, prozator, dramaturg, publicist, poate fi considerat „personalitatea poetică cea mai puternică”[2], valorificată integral în beneficiul epocii comuniste. Întreaga lui creaţie a fost străbătută de ideea clară a „responsabilităţii civice” faţă de colectivitatea căreia îi aparţinea.  Volumele de versuri „Cîntece de pierzanie” (1938), „Cîntece noi” (1940), „Un om aşteaptă răsăritul” (1946), „Mărul de lîngă drum” (1954), „Inima bătrînului Vezuv” (1957), „Cu un ceas mai devreme” (1959) ş.a. atestă calităţile unui „poet tribun”, consecvent şi intransigent. În toată evoluţia creaţiei sale, Mihai Beniuc rămâne „acelaşi poet militant, autor al unei lirici predominant combative”[3]. Clişeele favorabile ale caracterizării critice îl promovează spre vârful piramidei valorice: pasiunea civică, originea ţărănească („ridicat din popor”), atitudinea „revoluţionară”, identificarea cu spiritul colectiv, „poezia de luptă”, „un poet-cetăţean prin excelenţă, rapsod al vremii sale”… acestea erau aspectele „literare”, tendinţele aflate la mare căutare…

Mihai Beniuc s-a considerat, chiar a fost, un „comunist până la moarte”. Cu toate acestea, în 1967, la împlinirea vârstei de 60 de ani, poetul părea nevoit să constate că regimul comunist  s-a dovedit a fi o mare utopie: „Pentru naivitatea lor, ar trebui să li se ridice monumente pană la cer lui Marx, Engels şi Lenin. Desigur, nu şi lui Stalin, cu care se pune capăt iluziei, dar definitiv”…

[1] Adică al „partidului muncitorilor”, promovând, deschis, lupta de clasă împotriva burgheziei…

[2] Să nu-l uităm pe A. Toma (mort în 1954), „maestrul” perioadei staliniste; nu știu dacă merită să fie „surclasat”, în orice caz nu se cuvine „uitat” – rămâne un „argument viguros”  al socialismului militant iniţiat înainte de 1944… Poezia îl are ca reprezentant de „frunte” pe Tudor Arghezi, sustras misticismului şi protejat de vechile acuze ale lui Sorin Toma (depăşite şi uitate); după Tudor Arghezi, devenit, în 1961, maestrul suveran al literaturii comuniste, urmează, în „clasament”, Mihai Beniuc…

[3] Interesantă, sub anumite aspecte, este apariția editorială Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând. Pagini de jurnal şi memorii (1965-1969; 1971; 1974).  Cu un Argument de V. Fanache. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016… Volumul se bazează pe conţinutul a şapte caiete, pe care Mihai Beniuc i le-a oferit profesorului V. Fanache, în 1975, iar acesta i le-a dat lui Ilie Rad, pentru a le publica. Cele mai importante pagini ale însemnărilor sunt prilejuite de Conferinţa pe ţară scriitorilor din România, din 21-23 februarie 1965 („conferinţa canibalilor”, cum o numeşte autorul), convocatǎ anume pentru debarcarea lui Mihai Beniuc de la conducerea Uniunii Scriitorilor. În contrapartidă, Beniuc vorbeşte (mult prea târziu și în torente asemănătoare vendettei) despre dosarele de informator ale lui Zaharia Stancu, condamnă cinismul lui Tudor Arghezi (care („şi-a închiriat sufletul tuturor regimurilor”), deopotrivă cu avariţia acestuia, este uimit de atitudinea lui Demostene Botez, care „dezaproba pe poeţii care vorbesc despre eul lor, despre psihologia lor”; despre Geo Bogza scrie că ar fi trimis reportaje „dintr-o <<spanie>> care nu figurează pe nicio hartă terestră”, pentru că viitorul autor al Cărţii Oltului scria „reportaje patetice despre însângeratul pământ spaniol, stând dincolo de graniţe, într-o cafenea din …Perpignan!”, alţii sunt „ignari de tipul lui Preda, Barbu şi alţii, simultan mari şarlatani şi denunţători la modul cel mai josnic, oameni cu talent literar minor, dar lipsiţi de scrupule în cel mai înalt grad”, iar „Z. Stancu, E. Jebeleanu, G. Bogza sânt nişte ticăloşi, cu un trecut murdar, pe care ei ar vrea să-l îngroape, ca pisica propriul c… (şi neputând-o face, îşi îngroapă contemporanii care ştiu despre ei…)”, Titus Popovici este agent CIA… Nici oamenii politici nu sunt cruţati. Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Leonte Răutu, cărora le închinase poezii sau chiar volume (Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, 1951) devin la scurt timp, în viziunea memorialistului, odioşi, criminali, impostori. Iată, de pildă, ce scrie despre Nicolae Ceauşescu, în poezia Nero, din volumul Cântece şi descântece de pierzanie, publicat în 1998: „Minţiţi! Dar cine să v-o spună-n față?/ Căci mai sperăm, când sântem în viață/ Să vă vedem bălăbăniți în ştreang/ Pe voi, mai marii țării, după rang/ Iar să se vadă bine cel mai sus,/ Va fi iubitul fiu al țării pus/ Din Scorniceşti, pe nume Nicolae/ Dintre potăi, cum ştiţi, cel mai potaie!”…