Să scrii, peste veacuri, despre Mihai Viteazul
Publicat de nicolaetomescu, 14 august 2018, 10:57 / actualizat: 14 august 2018, 12:06
Recent, în drumul meu către Comana și Giurgiu, mi-am amintit de alegerea făcută de Mihai Viteazul pentru terenul de la sud de Călugăreni (împădurit, mlăștinos, străbătut de râul Neajlov), în care deplasarea otomanilor se putea face numai pe un singur „sens”, cu un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu; în acest spațiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi valorificată (13/23 august 1595), configurația terenului impunând atacul în valuri, fără a fi cu putință desfășurarea /largă/ pe flancuri[1]…
*
Ar trebui judecat în contextul epocii şi ţinând cont de ansamblul acţiunilor lui… A legat ţăranii de glie[2]… A ţinut, în contrapartidă, piept turcilor… A impus dări mai mari pentru a-şi întreţine armata[3]… Pe de altă parte, stăpânind (pentru scurt timp) Țara Românească, Transilvania şi Moldova a creat un precedent folosit, mai târziu, ca simbol al unităţii, discutat, la extremele contradicției, de pasionații cercetării istorice[4]…
Nu se cunoaşte, cu exactitate[5], locul naşterii sale; potrivit unor surse, Mihai Viteazul a văzut lumina zilei în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci[6]. Alte documente[7] atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti[8]… A crescut fără tată; potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti[9]… Mama era fie de viţă nobilă, fie comerciantă de rachiu[10]… Mihai Viteazul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri; a intrat în lumea comerţului şi a avut multe de învăţat; a deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană…
Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, parafând, deseori, alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea. Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale. Unii istorici sunt de părere că s-a căsătorit (la vârsta de 27 de ani) cu Doamna Stanca pentru a reuşi să acceadă la putere[11]; cu descendenta unei mari familii de boieri[12] a avut doi copii[13], Florica şi Nicolae[14] (Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană[145)…
Cu adevărat, contextul internațional i-a fost nefavorabil… Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de hegemonie. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune. Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania – care nu acceptau măsurile impuse de noul domn; de asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor). Domnitorul nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți[16] de generalul Basta și astfel pierde Ardealul. În scurt timp, Moldova reintră în posesia Movileștilor – aserviți intereselor polone[17]. Forțat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory; continuă prin a recupera Țara Românească, gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul era ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta. Capul său este luat de unul dintre căpitanii domnitorului și înmormântat, de Radu Buzescu, la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”…
[1] Potrivit lui Marius Diaconescu, dacă este văzută ca o bătălie, Călugăreni (de fapt, o ambuscadă) înseamnă succes; în schimb, Mihai Viteazul a pierdut – dacă această luptă este privită în ansamblul campaniei turceşti. Din considerentele invocate de mine în deschiderea articolului, victorie pare prea mult spus/nu orice ambuscadă reprezintă o victorie într‑un război, poate fi doar un moment în evoluţia evenimentelor. Într‑adevăr, Sinan Paşa a căzut de pe cal rupându‑şi ultimii doi dinţi, dar, atunci când s‑a ridicat înapoi în şa nu mai era nicio urmă de Mihai Viteazul pe câmpul de luptă; el s‑a retras către Valea Prahovei. deoarece Bucureştiul a fost ocupat (imediat) de turci, precum Târgoviştea; mai mult decât atât, turcii i‑au pus pe dulgheri (veniţi o dată cu armata) să fortifice cele două oraşe, pentru a nu mai cădea pe mâna ghiaurilor. Domnitorul Ţării Româneşti a stat mai bine de o lună ascuns în munţi, până ce Sigismund Báthory, principele Transilvaniei (şi stăpânul său), a venit cu oastea transilvăneană. Dacă, iniţial, au ocupat uşor principalele oraşe din Ţara Românească, otomanii s‑au retras înspre Giurgiu văzând că se apropie oastea transilvăneană (în care erau incluse şi contingentele rămăse din armata lui Mihai). Din Moldova, Razvan Vodă s‑a alăturat şi el oștirii conduse de Sigismund Báthory. Nu au fost lupte nici la Târgovişte, nici la Bucureşti, turcii au lăsat şantierele pe jumătate terminate, au plecat către Giugiu. Marea bătălie a anului 1595 s-a dat la Giurgiu, nu la Călugăreni; acolo a fost confruntarea cea mare, otomanii stăpâneau cetatea, iar creştinii vroiau să o ocupe pentru a o folosi ca pe un cap de pod în viitoarele campanii antiotomane; impactul major asupra mentalităţii turceşti a fost la Giurgiu; faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul au avut loc, dar marele comandant al oastei creştine era Principele Transilvaniei; efectul moral al înfrângerii de la Giurgiu a fost devastator pentru turci; otomanii erau învăţaţi, de vreo 200 de ani, să câştige, să prade şi să plece mai departe în cuceririle lor; din Giurgiu au fost nevoiți să se retragă…
[2] Oamenii munceau numai să plătească impozite la „Înalta Poartă”, fără să le mai rămână ceva din recolte, fapt pentru care, căutând o protecţie, ţăranii liberi preferă să devină dependenţi de marii boieri. Situaţia s-a înrăutăţit la sfârşitul anului 1595, prin aplicarea unei legi care a creat controversă, numită „Legătura” lui Mihai Viteazul, prin care „rumânii” erau legaţi de glie; nu se modifica situaţia economică a acestora, ci doar era consfinţită, din punct de vedere juridic, o stare deja existentă; practic, ţăranii nu mai puteau să fugă de pe o moşie pe alta, ci erau nevoiţi să rămână acolo unde se aflau deja, interzicându-li-se să-şi mai caute alţi stăpâni; o lege care servea intereselor boierilor, aceştia folosind-o din plin pentru a-şi instaura un regim puternic, bazat pe acumularea de averi… Stilul dictatorial al lui Mihai Viteazul şi măsurile lui au dus la crearea unei puternici frământări în rândurile ţărănimii, care s-a revoltat , ub diverse forme, plecând de la nesupunere şi până la alcătuirea de cete de haiduci. Unii istorici afirmă că este foarte posibil ca respectiva stare de tulburare internă, din anul 1600, să grăbească, într-un fel sau altul, sfârşitul său. Timp de peste două secole, figura lui Mihai Viteazul nu a fost una pozitivă în istoriografia românească, rolul său important pe care l-a jucat în istorie, de unificator al românilor, fiind pus în evidență de Nicolae Bălcescu, în lucrarea Românii supt Mihai-Voievod Viteazul…
[3] Campaniile militare ale domnitorului împotriva otomanilor, încununate de succes, nu i-au bucurat pe „rumâni”, aşa cum erau numiţi ţăranii ajunşi din ce în ce mai săraci, pe care Mihai Vizeazul i-a legat de glie, favorizând boierii. Marele domnitor Mihai Viteazul, numit de creştinii din Balcani drept „steaua lor răsăriteană”, sau „eliberatorul”, datorită campaniilor sale militare de succes, nu s-a dovedit un „principe” iubit de popor; nicidecum din cauza averii sale imense, obţinute într-un timp foarte scurt, din comerţul cu vite şi cu giuvaieruri (cumpărase 44 de sate, în timp ce un boier „obişnuit” avea 8-9 sate), ci a eforturilor sale de înzestrare a armatei, cu costuri imense pentru „norodul” din ce în ce mai sărăcit. La sfârşitul secolului al XVI-lea, războaiele nu se duceau cu arme rudimentare şi armate formate, în majoritate, din ţărani, ci apăruseră tehnici moderne, respectiv puşti şi tunuri de precizie, iar soldaţii erau adevăraţi profesionişti, sau „mercenari”, plătiţi să ştie să mânuiască bine armele de foc. Mihai Viteazul şi-a dorit să fie aliniat tendițelor epocii; acest lucru a presupus costuri care s-au repercutat asupra stării ţăranilor, din ce în ce mai sărăciţi. „Mihai Viteazul şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-au putut aduna de pe anumite moşii, cu câţiva răzeşi, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceştia costau scump. Avem păstrate toate statele de plată, ştim exact cine au fost. Ştim câţi mercenari sârbi, albanezi, unguri sau secui a avut Mihai Viteazul”, scrie istoricul Neagu Djuvara în lucrarea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Pe de altă parte, „cruciadele” duse de acesta împotriva Imperiului Otoman au apărut şi pe un fond destul de apăsător prin care trecea poporul din Moldova şi Muntenia, din ce în ce mai asuprit de turci, prin birurile împovărătoare stabilite de sultanul unui imperiu aflat, la rândul său, în cădere liberă din punct de vedere economic…
[4] Spre exemplu, Ion C. Petrescu afirmă: Mihai Viteazul sau „Malus Dacus”, Dacul cel Rău, cum îl numeau pe domnitor duşmanii săi, simbolul de veacuri al ideii de Unire a Provinciilor locuite de cei de-un neam, „este singurul român comparat cu 16 personalităţi ale istoriei universale: Moise, Ahile, Hector, Hanibal, Epaminonda, Alcibiade, Temistocle, Alexandru Macedon, Caius Iulius Caesar, Belizarie, Walenstein, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, George Washington, Napoleon Bonaparte. Este singurul cruciat care nu a fost învins niciodată de turci şi nici de tătari. Primul domn al tuturor românilor, singurul român care a plănuit o alianţă cu Persia, alungarea turcilor din Europa, refacerea Daciei, refacerea Imperiului Bizantin, cucerirea Poloniei, eliberarea „locurilor sfinte”, eliberarea teritoriilor de la Nipru până la Buda, unirea celor două biserici creştine despărţite în 1054. Lui îi sunt consacrate cele mai multe pagini în manualele şcolare, în tratatele de istorie, în documentele vremii. Cel care a trecut Dunărea de mai multe ori decât orice alt domnitor român şi a ajuns victorios până aproape de Constantinopol, a avut cele mai multe bătălii, cele mai multe victorii şi cele mai multe ctitorii pe unitate de timp. Restitutor Daciae este singurul român căruia grecii i-au dedicat două poeme, iar sârbii şi bulgarii mai multe creaţii populare decât românii. Singurul român care a reuşit să spargă încercuirea şi să învingă „monstruoasa coaliţie” formată din creştini şi musulmani, este realizatorul celei mai valoroase medalii româneşti, al celei mai frumoase peceţi (sigiliul Daciei româneşti, Iaşi, 3 iulie 1600). Este primul român a cărui faimă a ajuns încă din timpul vieţii până în centrul Asiei, nordul Africii, Europei şi dincolo de Oceanul Atlantic. Cel supranumit „Regele Daciei”, „sabia creştinătăţii”, „Steaua Răsăritului”, are 234 de recorduri, premiere, realizări, şi a fost singurul român care a reuşit să schimbe planurile unui împărat german. Este singurul român care a purtat tratative directe de trei ori cu un împărat german; în timpul „glorioasei pribegii” s-au realizat cele mai multe tablouri cu chipul unui domnitor român şi cele mai multe tipărituri în limba germană. A refuzat cea mai mare sumă de bani oferită unui român pentru a trece la catolicism şi e singurul om din lume care i-a cerut unui împărat catolic să treacă la ortodoxism. „Cel mai mare erou al creştinătăţii” este singurul român a cărui stăpânire nu a fost întrecută niciodată în vest, nord-vest şi nord. De numele lui se leagă cele mai multe documente emise în ţările Europei. Singurul român care a fost numit „Dacul cel rău”; este primul român căruia un suveran spaniol i-a trimis o sabie şi care a reuşit să obţină sprijin militar de la italieni şi germani. E singurul român care a fost supranumit Viteazul încă din timpul vieţii sale şi chiar de către duşmani; este cel care a avut cea mai strălucită intrare în oraşul bimilenar Alba Iulia…
[5] În anul 1601, pe timpul unei șederi la Praga, Mihai a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care menționase pe marginea portretului aetatis XLIII, adică „în al 43-lea an al vieții”, ceea ce indică 1558 drept an al nașterii…
[6] Denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona; situată la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitatea a dispărut….
[7] Aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din „Condica episcopiei Rîmnicului”…
[8] Localitate aflată pe partea stângă a Oltului, în judeţul Vâlcea…
[9] Argumentul principal împotriva acestei variante este acela potrivit căruia Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale (a murit în urma unei boli cu evoluție îndelungată)…
[10] Există două versiuni care circulă cu privire la Teodora Cantacuzino, mama lui Mihai Viteazu. Potrivit celor mai mulţi istorici, aceasta era de neam grecesc şi se trăgea din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează iNeagu Djuvara în cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. S-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului său, luând numele monahal de Teofana; a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia…
[11] Unii istorici (contemporani) au suspectat o căsătorie din interes…
[12] Nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti…
[13] Mihai Viteazul a mai avut o fiică, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor”. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale, chiar se afişa cu amantele; astfel, nu a făcut niciun secret din naşterea fiicei sale nelegitime; domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica (în vârstă de doar un an), i-a oferit acesteia din urmă un hrisov prin care îi lăsa moştenire, după moartea mamei sale, mai multe sate… Atunci când relaţia dintre Mihai Viteazul şi Doamna Stanca s-a degradat, domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie; surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţai lui Mihai Viteazul, pe vremea când a ajuns la Alba Iulia; deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor; dacă despre Zamfira unii istorici susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt aproape sigure (domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă)… Mihai Viteazul apare alături de Maria Christierna, soția lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, într-o pictură realizată de Frans Franken, la Praga; unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă; când a divorţat de acesta, succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, i-a făcut avansuri din ce în ce mai agresive; astfel, Maria Christierna s-a refugiat la curtea regală din Praga; i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihai la regele Rudolf, pentru a-l spijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory…
[14] Cel care avea să ocupe, pe perioada cât marele voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti.
[15] Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei; a fost necesară intervenţia energică a Mariei de Spania, mama lui Rudolf…
[16] La Mirăslău, 18/28 septembrie 1600…
[17] Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion…
