Sergiu Celibidache: „Arta rămâne în om”
Publicat de nicolaetomescu, 28 iunie 2021, 08:30
Născut la Roman[1], într-o familie înstărită[2], Sergiu Celibidache și-a părăsit părinții[3] din cauza faptului că aceștia nu îi înțelegeau pasiunea pentru muzică[4]. Vreme îndelungată, a trăit în sărăcie[5], dar nu a renunțat la „dragostea pentru octavă”[6]. Rămâne dirijorul care a refuzat, cu încăpățânare, înregistrările audio[7], pe motiv ca ar scădea emoția[8] prestațiilor sale…
A plecat din România[9] în 1935, ca să-și continue studiile la Paris. În 1945, la 33 de ani, a devenit dirijorul principal al Filarmonicii din Berlin[10]. Urma o ascensiune fulminantă, care l-a dus pe toate scenele lumii[11]. În paralel cu dirijatul, avea activitate pedagogică și componistică. Din 1979, până la moartea sa (14 august 1996), a fost director muzical al Filarmonicii din München[12]…
„Celi”, cum îi spuneau prietenii[13] – a fost unul dintre cei mai importanți dirijori ai secolului al XX-lea, cu o carieră internațională care a durat cinci decenii. Mare interpret al muzicii post-romantice, recunoscut ca dirijor (neîntrecut) al simfoniilor lui Anton Bruckner, al impresioniștilor francezi/de la Claude Debussy la Maurice Ravel, trăiește în amintirea noastră prin stilul său dirijoral – dominat de originalitate, apreciat, îndeosebi, pentru varietatea tempo-urilor[14], prin personalitatea artistică nonconformistă, contradictorie, care a dispreţuit rutina, mediocritatea, reclama comercială, prin filosofia care a promovat teorii personale originale, epatante şi concepţii absolutiste, exclusiviste, asupra creatorilor şi operelor de artă, prin omul sclipitor, plin de vervă, ironie/sarcasm, înzestrat cu o cultură generală copleşitoare, un mit pentru lumea muzicală, o legendă vie a baghetei contemporane…
Înregistrare-unicat, la „Ateneul Român”, aparținând Televiziunii Române (anul 1978): Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, sub bagheta lui Sergiu Celibidache
Megaloman, dictator, mentor spiritual, geniu… Definiții (poate că limitări) pentru un singur om…
[1] 28 iunie 1912… Aflată în centrul Romanului, casa în care, acum 108 ani, văzuse lumina zilei, devenită monument de categorie B, nu a impresionat pe nimeni, nici măcar pe foștii proprietari (urmașii lui Celibidache) – după ce au câștigat-o în instanță și au lăsat-o să se degradeze câțiva ani, au vândut-o comunității locale; în 2012, declarat de UNESCO „Anul Celibidache”, casa intra în proprietatea administrației publice locale, pentru suma de 200.000 de euro (în același an, moștenitorii plăteau pentru realizarea unui bust, amplasat în fața casei; la dezvelirea bustului, în ziua în care se împlineau 100 de ani de la nașterea dirijorului, au participat fiul lui Sergiu Celibidache (din căsătoria cu Ioana Procopie Dumitrescu, pictoriță pe care o cunoștea încă din copilăria lui petrecută în România, pe 19 iunie 1968 i se năștea unicul fiu) și directorul Filarmonicii „George Enescu”-București; edilii nu știu cum să interacționeze cu bijuteria arhitecturală și culturală, singura speranță fiind fondurile europene…
[2] La șase luni de la nașterea sa (1913), familia Celibidache se mută în Iași… Precum Lucian Blaga, copilul Sergiu Celibidache a stat într-o tăcere absolută, nerostind niciun cuvânt în primii săi ani de viață. La 4 ani, începea să cânte la pian; mai târziu, ia și lecții, nivelul său școlar fiind unul excelent…
[3] Provenea dintr-o familie de origine greacă (după tată); numele său de familie se întâlnește, frecvent, în Creta…
[4] La vârsta de 18 ani s-a produs ruptura de influentul ofițer de cavalerie și prefect al regiunii; Demostene (tatăl) prevăzuse, pentru fiul său, înzestrat cu o inteligență ieșită din comun, o carieră politică, însă Sergiu Celibidache dorea, cu orice preț, să devină muzician; părăsește casa parintească pentru totdeauna (sursa: fundaţia-celibidache.com)…
[5] Student la Politehnica din Bucureşti, sărac şi slobod la vorbă, care îşi câştiga pâinea ca pianist într-o şcoală de dans… Sergiu Celibidache a studiat matematica, filozofia și muzica în Iași; după despărțirea de familie și-a continuat studiile la București, câștigându-și existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans…
[6] «Există în muzică un fenomen care nu se întâmplă în domeniul celorlalte senzaţii materiale ale simţurilor. Fenomenul de octavă. Octava, adică dublul frecvenţelor infraroşului sau ultravioletului nu mai cad în sector perceptibil omenesc. Cad în afară. Fenomenul de octavă este un fenomen referenţial cosmic. Peste octavă nu există nimic. Or, există în muzică ceva care atinge omul unde nu-l poate atinge nici cel mai profund gând. Şi totuşi este real… Este foarte greu de pus în compatibilitate cu filosofia care, de la Brentano încoace a spus că orice conştiinţă e conştiinţă de ceva. Uite, există o conştiinţă? conştiinţa yoga? o conştiinţă activă, nu pasivă, fără să fie conştiinţă de ceva. Un gol în care poate intra tot.» (Sergiu Celibidache)
[7] Aș fi contrazis de Celibidache însuși? În 1950, cu „Berliner Philharmoniker”, cânta între ruinele fostei clădiri a Filarmonicii din Berlin (calitatea înregistrării, dincolo de cea a muzicii, este excepțională)… În 1948, a fost semnat și primul (și singurul) contract de înregistrări al lui Celibidache cu renumitul producător Walter Legge. Din acel moment, după ce a ascultat sunetul fad, Sergiu Celibidache nu a iubit înregistrările, preferând caracterul direct al concertelor live. Sergiu Celibidache considera că înregistrările împiedicau implicarea ascultătorului în muzică și nu puteau oferi decât o reprezentare deformată a realității; a rămas în discuție și pentru hotărârea de a nu înregistra discuri, pentru numărul mare de repetiții pe care îl cerea orchestrelor. Numai după moartea sa, doar cu acordul familiei, „EMI Classics” și „Deutsche Grammophon”, au pus la dispoziție o parte dintre cele mai faimoase înregistrări live…
[8] Celibidache a insistat pe ideea de emoție, pe faptul că muzica se produce atunci când sunetul se întâlnește cu reflecția lui din fiecare persoană (fiecare percepe, diferit, un anumit sunet). În repetitițile cu orchestra sau la lecțiile de dirijorat a arătat cât de bine înțelegea ce se petrece în partitură…
[9] Pe de o parte, Sergiu Celibidache era considerat un student cu aptitudini speciale în țara sa natală, astfel încât nu a fost chemat de la Berlin pentru a lupta în marea conflagrație mondială, i s-a permis continuarea studiilor – în capitala Germaniei – pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial…
Pe de altă parte, Sergiu Celibidache a venit de mai multe ori în România anilor ‘70 ai secolului XX (sursă documentară: „Săptămâna”): în vara anului 1970, în iarna 1976-1977, în mai 1977 (după cutremur, venind cu ajutoare), în anii 1977 și 1978 (a fost de câte două ori în fiecare an); ultima dată venise în ianuarie 1979, când a primit promisiuni de deschidere a Școlii de Muzică pentru tinerii din România (nu s-a concretizat nimic, devenise inamicul public nr.1 pentru regimul comunist, în subsidiar pentru maeștrii Brediceanu, Basarab, Cristescu; chiar violonistul Ion Voicu a fost cel care l-a anunțat, telefonic, faptul că nu i se aprobă școala, motivul fiind Cântarea României). Să fi fost realitatea potrivit căreia, în toate concertele sale cu Filarmonica din București, Sergiu Celibidache nu a acceptat, din start, niciun solist (violinist, pianist etc.) și a refuzat orice contact, spunând că se concentrează pe ridicarea nivelului orchestrei Filarmonicii?
În 1992 a revenit, pentru scurt timp, în țară; era numit membru de onoare al Academiei Române. În 1994, a fost desemnat cetățean de onoare al Iașiului și Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte „George Enescu” din Iași. Printre alte distincții importante, în 1993 primește Marele Ordin German de Artă “Maximilian”, iar în 1995 este numit Comandor al Artelor și Literelor de către Guvernul Francez.
[10] Într-una din zilele când se afla la Paris, ascultă la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen și este într-atât de entuziasmat încât compune propriul cvartet și i-l trimite lui Tiessen. Profesorul Facultății de Muzică din Berlin, remarcă potențialul incredibil al lui Sergiu Celibidache și îl invită la Berlin. Sergiu Celibidache dă curs invitației lui Tiessen și învață, în cel mai scurt timp, limba germană, urmând apoi să se înscrie, în Berlin, la Facultatea de Muzică a Universității „Friedrich-Wilhelm”. Printre profesorii săi se numără Tiessen (compoziție), Hugo Distler (contrapunct), Kurt Thomas și Fritz Stein (teorie), Eduard Spranger și Nicolai Hartmann (filozofie), Arnold Schering și Georg Schunemann (muzicologie), Walter Gmeindl (dirijat). Curând, Sergiu Celibidache începe să urmărească concertele și repetițiile lui Wilhelm Furtwangler în Berlin…
În Berlin (1939) se întâlnește cu preotul budist Martin Steinke (Dao Jun); acesta îl introduce în budismul-Zen și va lega o frumoasă prietenie cu Celibidache (pe 28 iulie 1962, apare în ziarul „Frankfurter Allgemeine” un articol, al lui Sergiu Celibidache, cu titlul „Înțelepții sunt greu de găsit”, în care tratează detaliat despre budism, își canalizează atenția spre a crea, în timpul concertelor sale, condițiile optime pentru o „experiență transcedentală”).
Primul lui angajament ca dirijor permanent l-a primit, în anii 1941-1942, la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” („Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”), cu care a susținut cel puțin șapte concerte publice și căruia i-a dedicat și o compoziție de probă. Se dedică însă, în continuare, compoziției propriilor lucrări, dar începe și să dirijeze; pentru început, corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai. La acel moment, Sergiu Celibidache se consideră, înainte de orice, compozitor. Sergiu Celibidache uluiește prin memoria lui extraordinară, cunoscând toate lucrările dirijate. În plus, Sergiu Celibidache a organizat concerte camerale, sub bagheta sa, cu un ansamblu de studenți ai Facultății de Muzică din Berlin – printre altele s-au interpretat atunci Concertele Brandenburgice de Bach. Realizările impresionează, profesorul Heinz Tiessen specificând, într-un interviu al acelor timpuri, că dirijorul său preferat, pe lângă Furtwängler, este Sergiu Celibidache. La finalul anilor de studiu, scrie o lucrare de doctorat despre „Elementele formative în tehnica de compoziție a lui Josquin des Pres” („Formbildende Elemente in der Kompositionstechnik Josquins des Pres”). Condițiile de trai în Berlinul celui de-al Doilea Război Mondial au fost traumatizante pentru Sergiu Celibidache; nu avea bani, slăbise mult, a făcut față acelor vremuri doar mulțumită ajutorului altruist al cuplului de lucrători de tramvai, de la care primise de ani de zile o cameră (în cartierul Berlin Halensee, în Eisenzahnstraße 26a). Cum profesorii au fost nevoiți să-și părăsească posturile din cauza războiului, Sergiu Celibidache a predat diverse discipline chiar propriilor colegi. În această perioadă, a dus o luptă pentru supraviețuire, fiind lipsit de hrană și făcând slalom printre bombardamente.
După război, prima apariție semnificativă ca dirijor s-a înregistrat într-un concert din 11 august 1945, cu Orchestra de Cameră din Berlin. La scurt timp, ia parte la un concurs de dezvăluire a calităților dirijorale, organizat de Orchestra Radio din Berlin („Rundfunk Sinfonieorchester Berlin”) pe care îl câștigă cu brio, având pe atunci doar 33 de ani. În acest timp, Orchestra Filarmonicii din Berlin se confrunta cu faptul că dirijorul-șef Wilhelm Furtwängler fusese exilat până la terminarea procesului său de denazificare iar dirijorul interimar, Leo Borchard, decedase recent. Astfel, fiind în căutarea unui dirijor deopotrivă competent și fără implicații politice, orchestra îl remarcă pe Sergiu Celibidache și îl invită la un prim concert pe 29 august 1945. Programul include Uvertura operei „Bărbierul din Sevillia” de Rossini, Concertul de Fagot de Weber op.76 și Simfonia a 9-a de Dvorak. Orchestra a fost convinsă de modul de lucru ambițios al tânărului român, alegându-l, în octombrie 1945, ca noul său director muzical. Din această colaborare se vor naște 414 concerte – atât în Berlin, cât și în turneele din toată lumea. În 1946, în prima stagiune cu Orchestra Filarmonică din Berlin, Sergiu Celibidache a dirijat nu mai puțin de 108 concerte. În același an, are loc și prima întâlnire, din Berlin, cu Wilhelm Furtwängler, concomitent începând corespondența dintre cei doi. Sergiu Celibidache începe să predea la Institutul Internațional de Muzică din Berlin.
La cinci ani (1952) după încheierea proceseului de denazificare, Wilhelm Furtwängler preia, din nou, oficial poziția de dirijor șef al „Orchestrei Filarmonice din Berlin”, iar Sergiu Celibidache rămâne atașat orchestrei. În 1953, Sergiu Celibidache primește Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică („Berliner Kunstpreis für Musik”). Se amplifică tensiunile și neînțelegerile cu Furtwangler, cu Orchestra Filarmonică din Berlin. Un an mai târziu, în 1954, pentru meritul său la refacerea („Orchestrei Filarmonice din Berlin”) după război, Sergiu Celibidache este onorat cu o decorație specială, Crucea de Merit a Republicii Federale Germania; anul invocat avea să marcheze și o lovitură bruscă în cariera lui Celibidache; pe 29 și 30 noiembrie a mai dirijat un concert cu lucrări de Ravel, Bartok și Heinz Tiessen (Viziuni) cu Orchestra Filarmonică din Berlin, dar acesta avea să fie ultimul – dupa moartea lui Wilhelm Furtwängler, pe 30 noiembrie 1954, orchestra nu l-a ales pe Sergiu Celibidache, ci pe Herbert von Karajan în calitate de dirijor-șef (ultimul nu avea nicio problemă în a imortaliza concertele, dimpotrivă, le susținea/abia 38 de ani mai târziu, în 1992, s-a ajuns la împăcare și la alte două concerte cu orchestra)… Se întoarce în Berlin (1957), dintr-un motiv special pentru el, acela de a dirija Orchestra Radio din Berlin la concertul festiv în onoarea aniversării de 70 de ani a profesorului și mentorului său Heinz Tiessen (concertul a inclus lucrări de Tiessen precum și Simfonie a 7-a de Beethoven)…
Printre alte distincții importante, Maestrul a primit, în 1993, Marele Ordin German de Artă „Maximilian”, iar, în 1995, a fost numit, de guvernul francez, „Comandor al Artelor și Literelor”…
[11] În 1948, Sergiu Celibidache conduce, pentru prima oară, o altă orchestră de vârf – „London Philharmonic Orchestra”. În acel an are loc și primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin. Începând cu 1949, Sergiu Celibidache este dirijor-invitat, căutat în toată lumea, el conducând orchestre în Austria, Italia, Franța, în America Centrală și de Sud. Se presupune că i-a fost oferit postul de dirijor al „New York Philharmonic Orchestra”, Sergiu Celibidache refuzându-l din considerente artistice… Pentru el, începe o perioadă care a durat decenii, în care a lucrat cu orchestre din întreaga lume, preferând să nu se asocieze cu instituții unde s-ar fi confruntat cu rutina, ci să aleagă orchestre care îi ofereau libertarea de a își pune în aplicare toate ideile sale și viziunea muzicală… Spre exemplu, în 1953 are loc ultimul lui concert cu Orchestra „Scala” din Milano, precum și penultimele din cele doar cinci înregistrări ale lui Celibidache, Concertul de Brahms cu Ida Haendel și „London Symphony Orchestra”; în 1955, după ce primește Premiul Uniunii Criticilor Germani, continuă activitatea concertistică predominant în Italia, unde dirijează Orchestra „Academiei Santa Cecilia” din Roma și Orchestra Radio (RAI); de asemenea, dirijează concerte in calitate de dirijor-colaborator în Israel și Anglia. În 1958, au loc primele concerte cu Orchestra Radio din Stuttgart, orchestră care avea să-i rămână deosebit de dragă. Sergiu Celibidache rămâne un drumeț neobosit între multe orchestre diferite, începând în 1960 o colaborare cu „Capela Regală” Copenhaga. Cu această orchestra intreprinde in anul 1961 un mare si mult apreciat turneu in Germania. În 1963, Sergiu Celibidache devine dirijor invitat și director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stockholm. Pe lângă concertele din Stockholm au loc turnee în Suedia, Danemarca, Germania, Elveția, Spania, Finlanda, Austria, Olanda și România. În anul 1966, are loc și prima colaborare cu Arturo Benedetti Michelangeli (care interpretează „Concertul pentru Pian de Mozart în re minor, KV 466”) la Bologna, cu orchestra Teatrului de acolo. Pentru angajamentele sale în Suedia și Danemarca, în anul 1970 este numit „Cavaler al Ordinului Vasa”/în Stockholm și i se acordă, la Copenhaga, „Premiul de muzică Leonie-Sonning”.
În 1971, Sergiu Celibidache dirijează la pupitrul orchestrei Radio din Stuttgart concertul jubiliar cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondarea orchestrei; un an mai tarziu, Sergiu Celibidache devine dirijor-permanent și director artistic al acestei orchestr pe care o dirijează în turnee prin Germania, Iugoslavia, Spania, Franta și Austria, până în 1983. Preia în continuare și alte invitații dirijorale, ca de exemplu în 1973 la Orchestra Națională ORTF/în Paris. În 1977, în urma unor neînțelegeri, renunță la postul de director artistic al Orchestrei Radio din Stuttgart, rămânând însă atașat ansamblului și dirijor-permanent. Sergiu Celibidache continuă și cursurile sale de dirijat, care au loc, inițial, la Trier, mai târziu la München. În 1978 dirijează și Orchestra Simfonică „Yomiuri” din Tokyo; în Europa susține concerte cu „London Symphony Orchestra” și Orchestra de Stat din Rheinland-Pfalz. Debutul lui Sergiu Celibidache în S.U.A. avea loc în anul 1984, cu un curs de orchestră și un concert în care dirijează „Orchestra de Studenți a Institutului Curtis” din Philadelphia, la „Carnegie Hall” (în New York)…
[12] În 1978, Sergiu Celibidache este numit profesor onorific la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz, unde începe o lungă activitate pedagogică. Sergiu Celibidache considera că a preda este cea mai nobilă activitate umană. Atunci, pentru prima dată, are loc un seminar despre „Fenomenologia muzicii” (condus de Celibidache); susține de două ori pe an cursurile (până în 1992), accesibile și fără plată pentru toți cei interesați, reușind să atragă o audiență numeroasă atât din țară, dar și din străinătate. Între timp, Filarmonica din München, care rămâne fără dirijor- șef după moartea lui Rudolf Kempe în 1976, începe să ia legătura cu Sergiu Celibidache; geniul ascultă, incognito, un concert al orchestrei; pe 14 februarie 1979 are loc primul concert cu Filarmonica din München, după nu mai puțin de 10 repetiții (programul acestui concert a inclus „Flautul Fermecat” de Wolfgang Amadeus Mozart, „Moarte și Transfigurare” de Richard Strauss și „Concertul pentru Orchestră” de Bartok Bela). Concertul a reprezentat un succes real, iar Celibidache a fost numit, în iunie 1979, dirijor-șef al orchestrei și, totodată, director general de muzică al orașului Munchen. Din 1980, începe să susțină și în Munchen cursuri de dirijat. În anul 1982 are loc primul turneu in Germania cu Filarmonica din Munchen, urmând alte turnee prin Franta, Italia și Spania, concerte la „Săptămânile Festive” din Berlin.
În noiembrie 1985, se dă în folosință noul sediu al Filarmonicii Gasteig din Munchen. Sergiu Celibidache dirijează, cu acest prilej, și Muzica Funebră “Musikalischen Exequien” a lui Heinrich Schutz. Orchestra Filarmonicii din München devine renumita si căutată atât în Germania cât și pe plan internațional, Sergiu Celibidache reușind ceea ce a anunțat de la bun început, deși mulți nu-l crezuseră în stare, anume să formeze o orchestră de renume mondial. De asemenea, ca un rezultat al activității intense de repetiții și concerte, în vremurile de vârf, va susține – în München și în turnee – până la 80 de concerte pe stagiune. Celibidache era cunoscut pentru exigența sa și repetitiile numeroase și intense. În 1986, Sergiu Celibidache dirijează, în München, două premiere, „Lamento di Orlando” de Gunter Bialas și „Simfonia a 3a” de Harald Genzmer. Sergiu Celibidache mai conduce, în 1987 și în anul următor, o Academie Internațională de Orchestră de Tineret la Festivalul de Muzică din Schleswig-Holstein și susține, cu orchestra, concerte în mai multe orașe. La implinirea varstei de 75 de ani, Sergiu Celibidache primește Moneda Aurita de Onoare a orașului Munchen, apoi Nettuno d’oro in Bologna și Acul Aurit de Onoare al orașului Milano. În 1988, la München, Sergiu Celibidache conduce Premiera Simfoniei „Die Lichtung” (“Luminișul”) de Peter Michael Hamel. Turneele acelui an duc orchestra la Paris, la Festivalul Toamnei în Rouen, la Săptămânile Festive în Berlin, precum și la Festivalul Bruckner în Linz/St. Florian. De asemenea, au loc turnee în Germania și Israel. Concertul de la Moscova, cu ocazia vizitei Cancelarului German, rămâne un concert de referință în percepția publică, bucurându-se de o apreciere deosebită pentru orchestră și dirijorul său. La fel de importantă este invitația pentru a susține concertul cu ocazia Sărbătorii Naționale a 40 de ani de la înființarea Republicii Federale Germania. Un punct culminant în aprecierea de către lumea muzicală internațională îl constituie, în acel an, primul turneu al lui Celibidache, în S.U.A. și Canada, cu orchestra Filarmonicii din München (săli pline, concerte elogiate de public și de presă)…
[13] Prietenii din tinerețe (Trancu-Iași, C. Cardaș, Fl. Roiu, V. Motaș ș.a), foști studenți la Drept/Iași (avocați pe care dictatura comunistă i-a înlăturat din barou sau din diplomație) îl descriau ca pe un mare dansator (step-ist de excepție), astfel încât legătura muzicală cu Școala de dans din București a intervenit cât se poate de natural – a se lua în considerare și un articol, elogios, despre balerina Iris Barbura (care s-a sinucis la Ithaca, în 1969), publicat de Cella Delavrancea în presa vremii. Iată de ce, forțând puțin nota, Maestrul era, din această perspectivă, un dansator cu baghetă, talent unic în lumea baghetei, pe care sobrietatea germană nu l-a acceptat prea ușor pe vremea lui Furtwangler (dirija doar cu mâna dreaptă) sau Karajan (imobil și cu ochii închiși)… Celibidache avea dansul în sânge…
[14] Astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat, mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent…
