Și astăzi, Luigi Ionescu ne aduce în dar „Lalele”…
Publicat de nicolaetomescu, 2 aprilie 2020, 19:25 / actualizat: 2 aprilie 2020, 20:25
Valoarea intrinsecă a creației artistice își spune cuvântul, elementele valoroase (prin frumusețe și simplitate) sunt preluate și duse în succesiunea de generații viitoare…
Numele lui este asemuit unui soi de artă – a asocierii oamenilor pentru a constitui, cultiva și conserva șlagăre românești sau internaționale (interpretate în limba română)… „Lalele” (compusă de Temistocle Popa) rămâne piesa de referință a carierei lui Luigi Ionescu… Vocea caldă şi sensibilă[1], cariera lui Luigi Ionescu sunt legate de melodie…
Născut la 3 aprilie 1927, în Pâncești/județul Bacău-trecut la cele veșnice în 4 octombrie 1994/București), Luigi Ionescu a fost însoţit, aproape întreaga lui viaţă, de cântecul datorită (sau din cauza) căruia lumea îl striga pe stradă: «Băi, lalele!»; „L-a purtat, cu succes, timp de 40 de ani”…
Iniţial, șlagărul nu avea priză la public; de fapt, se întemeiase pe alte versuri decât cele care l-au consacrat – se numea „Gagarin” (în cinstea sovieticului ajuns prin spaţiul cosmic), sub forma unui vals lent, pentru un spectacol al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”; Temistocle Popa l-a provocat pe Aurel Storin, secretarul literar; astfel s-a ajuns la versiunea „Lalele” – erau înlăturate neconcordanţele, şi, potrivit autorului însuși, a scris un cântec de o banalitate fără cusur, de care, atunci când a compus alte texte, pline de iraționalul poetic, s-a jenat (dar se făcuse prea târziu)… Aurel Storin a scris versurile unuia dintre cele mai longevive cântece din istoria muzicii uşoare româneşti…
[1] „Era plin de talent pentru muzica uşoară şi era un tălmăcitor al muzicii uşoare. Avea o voce caldă, baritonală, plină de tandreţe şi de nostalgie. De câte ori intra în scenă spunea: «Dă, Doamne!».(…) Era credincios şi chema mereu divinitatea lângă el, pentru momente speciale. Era un prieten bun, de nădejde. Era de-o modestie care-i caracterizează pe marii oameni. De cântecul «Lalele» nu s-a despărţit din clipa în care a dat de el până la înmormântare, care a fost emoţionantă, pentru că pe ultimul drum oamenii îi fredonau cântecul la căpătâi” (Temistocle Popa, despre Luigi Ionescu)…
