Simone de Beauvoir: „O femeie liberă este exact opusul unei femei uşoare”

Publicat de nicolaetomescu, 8 ianuarie 2021, 19:00 / actualizat: 9 ianuarie 2021, 8:52

SIMONE DE BEAUVOIR s-a născut, pe 9 ianuarie 1908, la Paris…

După ce a obţinut licenţa şi a devenit, la numai 21 de ani[1], professeur agrégé în filozofie (1929), a predat, până în 1943, la Marsilia, Rouen, Paris…

 „Lui Sartre îi plăceau prieteniile feminine… mie mi se părea că timpul pe care nu-l petreceam cu el era timp pierdut. În timpul celor 15 zile cât a durat perioada examenelor orale, nu ne-am despărţit decât ca să dormim… Nu ştia ce înseamnă toropeala, somnolenţa, sustragerea, eschivarea, prudenţa. Era interesat de tot şi nu lua nimic de-a gata. Nu se întreba ce trebuie gândit, ce ar fi spiritual sau inteligent să gândeşti: ci doar ceea ce gândea el.”

La sfârşitul facultăţii l-a cunoscut pe Jean-Paul Sartre; Simone a fost, în cuvintele marelui filosof, scriitor, jurnalist și militant social, iubirea „necesară”, contrastantă cu iubirile „contingente” trăite de amândoi[2]…

 „Pentru a lăsa o urmă pe lume trebuie să fii solitar.”

Volumul Quand prime le spirituel, terminat înaintea războiului, apărea în 1979, astfel încât adevăratul ei debut literar îl reprezintă romanul L’Invitée (1943); urmase Le sang des autres (1945), Tous les hommes sont mortels (1946)[3], Les Mandarins (care i-a adus Premiul „Goncourt”/1954), Les belles images (1966) şi Femeia sfâşiată (La Femme rompue, 1968)…

 „Muzica şi poezia sunt o rugăciune.”

Pe lângă celebrul Le Deuxième sexe, apărut în 1949 şi devenit lucrare de referinţă pentru mişcarea feministă mondială[4], opera teoretică a lui Simone de Beauvoir, aparţinând curentului existenţialist[5], conţine numeroase eseuri filozofice sau polemice (Privilège/1955/, reeditat sub titlul primului articol, Faut-il brûler Sade?/ şi La Vieillesse/1970).

„Există altceva decât modele: există valori, adevăruri.”

A scris o piesă de teatru (Les Bouches inutiles, 1945), şi-a povestit călătoriile în L’Amérique au jour le jour (1948) şi La Longue Marche (1957)…

„Sclavul care se supune a ales să se supună.”

Cele patru volume de memorii ale sale – Memoriile unei fete cuminţi (Mémoires d’une jeune fille rangée), La Force de l’âge, La Force des choses, Tout compte fait – au apărut între 1958 şi 1972; în 1964, li s-a adăugat povestirea autobiografică Une mort très douce…

„M-am revoltat ori de câte ori a încercat cineva să-mi impună lucruri care, pentru mine, nu aveau explicaţie, la fel cum am respins adevărurile care nu reflectau un absolut.”

Până în ziua morţii, 14 aprilie 1986, Simone de Beauvoir a colaborat, intens, la revista de „filozofie angajată”[6], Les Temps Modernes; sub diverse forme, şi-a manifestat solidaritatea cu ideologia de stânga şi cu feminismul[7]…

[1] La 21 de ani, a devenit cea mai tânără persoană care a dat (și a trecut cu brio) examenele de filozofie la cea mai bună universitate din Franța. Și-a însușit regulile filozofiei, a dorit să le încalce. Fusese educată conform „Teoriei formelor”*Platon (respingea lumea fizică, fiind o reflecție nedorită a adevărurilor supreme, a idealurilor monotone). Din perspectiva ei, viața pământească era captivantă, senzuală, nicidecum statică; intenția de a explora, pe deplin, lumea fizică, avea să-i modeleze viața și să inspire o nouă filozofie extremă…

„Fericirea este un fel de drept la existenţă.”

[2] Dezbătând cu Jean Paul Sartre, partenerul ei romantic și intelectual, de Beauvoir a explorat voința proprie, dorința, drepturile, responsabilitățile, valoarea experienței personale. În anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, aceste idei s-au întrunit în existențialism, o școală de gândire apropiată de creația lor: Tradițiile iudeo-creștine propovăduiau că „oamenii sunt născuți cu un scop prestabilit”; de Beauvoir și Sartre susțineau că „oamenii sunt născuți liberi și sunt aruncați în lume fără un plan divin”, libertatea lor reprezintă o binecuvântare și o povară… În Etica ambiguității, de Beauvoir considera crearea propriului sens al vieții drept cea mai mare obligație etică a noastră, în timp ce protejăm libertatea altora de a proceda identic; „Trebuie negată libertatea care nu folosește decât pentru a nega libertatea”, filozofie care a provocat studenții să găsească ambiguitățile și conflictele  provocate de dorințe (atât cele din interior, cât și cele aparținând mediului extern); Simone dorea „să-și găsească propriul scop”, începând să se întrebe: dacă oricine merită să-și urmeze liber sensul vieții, de ce ea însăși era limitată de idealurile societății în privința condiției femeii?

„În cunoaşterea condiţiilor autentice ale vieţii noastre trebuie să găsim forţa de a trăi şi motive de a acţiona.”

[3] Devin tot mai importante modalitățile prin care fenomenologia „se întoarce către corp”; modalitățile prin care este stimulată sensibilitatea lui Beauvoir față de „materializarea libertății” noastre – situate, deopotrivă, în puterea „categoriei Celuilalt” –, pot fi urmărite în și prin atenția acordată finitudinii umane. În Toți oamenii sunt muritori, caracterul finitudinii și al morții se referă la relația noastră cu timpul; povestea unui om care alege să înșele moartea, dorința de nemurire, sunt subsumate dorinței de a realiza idealul abstract al umanismului; personajul (Fosca) nu îmbrățișează nemurirea pentru a scăpa de ambiguitățile cărnii și ale întruchipării; decizia sa este motivată de dorința sa de a salva lumea; el crede că dușmanul îl constituie timpul limitat; dacă îl poate închide, poate scăpa omenirea de eșec; dar află că, spre deosebire de credința inițială, timpul îi devine dușman atunci când se întinde, la nesfârșit, în fața lui; nu ar fi cazul ca el să-și asigure viziunea, ci angajamentul celorlalți; niciun timp nu poate asigura respectivul deziderat; nemuritor, se confruntă cu inevitabilitatea eșecului care bântuie omenirea; spre deosebire de muritori, confruntați cu constrângerile timpului, își asumă eșecurile cu pasiune; devine imobilizat, indiferența față de viață înlocuiește pasiunea pentru viață, descoperă adevărul crucial al acțiunii etice (de la nepotul său): viitorul aparține altora, celor care pot sau nu reușesc să-și asume proiectele, pasiunea se întruchipează în apelul către ceilalți, nu într-un scop abstract – care ar refuza generațiilor viitoare dreptul de a-și determina propriul destin…

„Nu mi se pare a fi un miracol mai mare decât a te naşte şi a muri.”

Scriind despre moartea mamei sale (1964), analizând situația persoanelor în vârstă (1970) și, potrivit sistemului de referință, ultimele zile ale lui Sartre (1981), își asumă poziția „martor”ului „fenomenologic”; corpul mamei sale, cel al lui Sartre, ne sunt înfățișate cu toate defecțiunile și deteriorările lor tulburătoare; unii au găsit aceste cărți ca fiind reci, chiar crude, dar Simone de Beauvoir arăta cine suntem…

„Nu vreau să fiu un fir de iarbă!”

[4] Publicată în 1949, cartea „Al doilea sex” susține: precum sensul vieții noastre, genul nu este predestinat; „Nu te naști femeie, ci devii femeie”; pentru a „deveni”, trebuie să te transformi în „Celălalt” (alteritate definită ca proces de etichetare a femeilor „inferioare” bărbaților, care „au definit istoric și definesc idealul umanității”/femeile erau considerate inferioare bărbaților, deci limitate, în mod sistematic, să-și urmeze libertatea); Al doilea sex a devenit un tratat feminist important, oferind o istorie detaliată a opresiunilor femeilor și o mulțime de mărturii anecdotice; îmbinarea dintre experiența personală și perspectiva filozofică a oferit un limbaj nou pentru discuțiile despre teoria feministă; conversațiile sunt, totuși, bazate pe insistența lui de Beauvoir/în căutarea egalității „nu e nicio separare între filozofie și viață”… ca orice altă lucrare fundamentală, ideile din Al doilea sex au fost discutate, pe larg, chiar de la publicare; alți gânditori moderni au explorat alte căi (identități rasiale și economice, un spectru mai larg al genului și al identităților sexuale de astăzi)…

„Femeile de astăzi sunt pe cale să detroneze mitul feminităţii; ele încep să-şi afirme concret independenţa; însă nu le este uşor să-şi trăiască integral condiţia lor de fiinţă umană. Crescute de femei, în mijlocul unei lumi feminine, destinul lor normal este căsătoria, care, practic, le subordonează bărbatului; prestigiul viril este departe de a fi pălit: el se întemeiază, încă, pe solide baze economice şi sociale.”

[5] În ciuda scrierilor sale, a faptului că preda, a activismului său prolific, de Beauvoir se străduia să fie luată în serios de colegii săi; a respins educația sa catolică, așteptările matrimoniale, pentru a studia la universitate și pentru a scrie memorii, ficțiune și filozofie; riscurile pe care și le-a asumat prin alegerea acestui stil de viață nu au fost înțelese de mulți dintre omologii săi bărbați, care considerau că aceste libertăți li se cuvin femeilor; desigur, ei nu aveau niciun interes intelectual în raport cu opera lui de Beauvoir, care explora viețile interioare ale femeii, față de relația deschisă și bisexualitatea autoarei. Pentru a transmite importanța perspectivei sale, de Beauvoir a început să scrie cea mai provocatoare carte de până atunci; așa cum a pus bazele existențialismului, avea să redefinească limitele genului…

[6] Fondată de ea şi de Sartre, în 1945…

„Plăcerea sexuală la femei e un soi de vrajă; necesită abandon total; dacă mişcările sau cuvintele se opun magiei mângâierilor, vraja este ruptă.”

[7] Moștenirea lui de Beauvoir rămâne complicată, inclusiv sau mai ales din cauza acuzațiilor de „agresiune sexuală” (față de doi studenți de-ai săi); i-a fost retras dreptul de a preda; controversată (și de posteritate, reputația este „tocată mărunt” în „patrimoniul universal al internetului”), în această privință și în altele, viața lui de Beauvoir poate înrâuri și discuțiile despre operă – moment (discutabil) în apariția timpurie a feminismului; scriind ficțiune, filozofie și memorii până la moartea sa, opera „oferă un limbaj filozofic pentru a fi reinventat, revizuit și predispus la răzvrătire”, răspuns pe care Simone l-ar fi acceptat…

Unii au găsit în excluderea lui Beauvoir din domeniul filozofiei ceva mai mult decât o chestiune de a o crede pe cuvânt; orientarea poate fi atribuită unei viziuni exclusiv sistematice a filozofiei care, surdă la metodologia filosofică a romanului metafizic, a ignorat modurile în care Beauvoir încorporase argumente fenomenologic-existențiale în operele sale literare. Situată între cei care nu i-au contestat autoportretul, cei care nu au acceptat înțelegerea ei despre relația dintre literatură și filosofie și cei care au ratat semnătura unică a eseurilor sale filozofice, Beauvoir-filozoful a rămas „o doamnă în așteptare”…