Sufletul cel veșnic (Creangă și Bojdeuca)… Editorial: Nicolae Tomescu

Publicat de nicolaetomescu, 15 aprilie 2017, 08:00

Bojdeuca lui Ion Creangă, din cartierul Țicău (Iași), în care a locuit neuitatul povestitor (1872-1889), este prima casă memorială din România.[1]; căsuța, având două camere dispuse de o parte și de alta a unui antreu, a devenit muzeu memorial la 15 aprilie 1918[2].

*

Desigur, această realitate (fapt, lucru real care există efectiv, stare de fapt) nu poate deveni motivul (neîntemeiat sau neadevărat) invocat ca justificare a unei acțiuni sau pentru a escamota un motiv real. Dimpotrivă, aș face să dispară ceva fără să băgați de seamă, aș ascunde, cu sau fără iscusință, dacă nu mi-aș îngădui să vă prezint următoarele…

*

Asupra datei naşterii sale au apărut controverse, dar ziua de 1 martie 1837 este păstrată oficial (după cum afirmă el însuşi/Fragment de biografie)[3]. Din septembrie 1846, Ion Creangă merge la şcoala din satul natal, înfiinţată de preotul Ion Humulescu, avându-l ca dascăl pe Vasile a Ilioaei (Bădiţa Vasile), cel luat la oaste cu arcanul. Purtând numele Ştefănescu Ion, a fost, în perioada 1853-1854, elev la Şcoala Domnească dinTârgu Neamţ. În toamna anului 1854 a ajuns, înscris de Smaranda, la „fabrica de popi” de la Fălticeni (Şcoala Catihetică, şcoală condusă de N. Conta – unchiul filosofului Vasile Conta), cu numele pe care avea să-l poarte toată viaţa, Ion Creangă. Întrucât mama sa îl dorea preot, iar şcoala din Fălticeni se desfiinţase, a urmat, între anii 1855-1858, Seminarul teologic „Veniamin Costachi” de la Socola (Iaşi). A învăţat latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica şi retorica, mai mult de dragul mamei sale. După terminarea cursului inferior (seminarul), a fost hirotonisit deacon la biserica „Sfânta Treime”, dar şcoala s-a desfiinţat; îndeplinea, totuși, condiţiile pentru a se putea înscrie la Institutul „Vasile Lupu” sau „Şcoala Normală” de la Trei Ierarhi. A devenit institutor la 28 ani. Ca preot, Creangă a slujit 11 ani, din 1860 până în 1871, schimbând mai multe parohii. După „Sfânta Treime”, a ajuns la „Patruzeci de Mucenici”; apoi la Mănăstirile  „Bărboi”, „Sfântul Pantelimon”, Galata şi Golia. Creangă s-a dovedit, prin natura sa, un preot atipic; aşa se explică şi caterisirea (excuderea din cler), din cauza unor fapte incompatibile (la acea vreme) cu preoţia[4]. I s-a reproşat că mergea la teatru, fapt considerat de clerici un sacrilegiu. „Mitropolitul m-a oprit de la slujbă şi atunci m-am dus a doua oară”, scria Creangă. Mai trăsese cu puşca în ciorile ce-şi făceau veacul pe turla bisericii – o practică insolită în cinul bisericesc, se tunsese ca un civil… Mitropolia a ordonat o anchetă, din care a rezultat că părintele Creangă utilizase flinta. Nu s-a dictat nicio sancţiune, doar o mai atentă supraveghere a prelatului. Toate s-au finalizat cu caterisirea sa. Dar, peste timp, a fost reabilitat[5]. Recunoscut pentru faptul că adăpostea un grup de pisici (aproximativ 30)[6], Creangă părea un cleric onorabil, fără însă vreo chemare specială pentru preoţie[7].

*

Drumul său a fost influenţat de Smaranda. Măicuța lui voia să-l vadă scăpat de sărăcie; evlavia făcea casă bună cu pragmatismul; știa că preoţia atrage beneficii, uşurând traiul de zi cu zi; preoţii scăpau de birurile care-i împovărau pe oamenii obişnuiţi, erau respectaţi şi nu aveau grija zilei de mâine[8]. Fiică de vornic, Smaranda era o ţărancă de la munte, neştiutoare de carte, o femeie harnică, isteaţă, care năzuia să asigure copiilor o viaţă mai bună[9].

*

Creangă s-a căsătorit (în 1859) atunci când, chipurile, i-a venit sorocul, mai curând obligat – dacă voia să îmbrace haina preoţească. Soţia sa, fiica preotului Ioan Grigoriu de la Biserica ,,40 de Sfinţi’’ din Iaşi era cu 15 ani mai tânără. Din păcate, n-a fost o alegere fericită. Femeie frumoasă, cu pretenţii de orăşeancă, se îmbrăca provocator, dorea să meargă la operă şi la petreceri, se lăsa curtată de bărbaţi. Cu ea a avut singurul său copil – Constantin. Ion Creangă nu se înţelegea nici cu socrul său, care era foarte zgârcit şi-l obliga să locuiască într-o anexă a casei lui, o căsuţă lângă biserică. Greu de crezut, dar în ziua de 13 ianuarie 1860, Ion Creangă a depus „jalbă” la Mitropolie împotriva socrului său pentru insulte, lovituri şi tentativă de asasinat: „Orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casei, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea se odihneşte, lângă a mea soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât – ghiarale – de a mă sugruma cu totul”. Cine ştie ce s-o fi întâmplat atunci, dar Ion Creangă a fost arestat pentru trei zile; a mai depus încă o „jalbă pentru umilinţe îndurate din partea socrului”, care-i poprea şi soţia. Căsnicia s-a destrămat, Ileana (care iubea haina preoţească…) l-a părăsit pe Creangă şi a pleacat la bărbatul de care se îndrăgostise, Isaia Vicol, călugăr la Mănăstirea Golia.

*

După procesul de încredinţare a copilului, Creangă a obţinut tutela acestuia. Constantin s-a căsătorit în Brăila şi a avut patru copii, cei mai mulţi fiind plecaţi din ţară, unul ajungând profesor universitar la Oxford. Nora lui Ion Creangă, aromâncă, era fiica unor  macedo-români, care emigraseră din Salonic în Brăila. Constantin se îndrăgostise de domnişoara Olga Patru, care era cu zece ani mai tânără decît el. În 1888, s-a născut primul nepot al lui Ion Creangă, Laetiţia, în Italia, la Torino. Fusese botezată cu numele unei prinţese a Casei de Savoia (fetiţa a fost singurul nepot pe care Creangă a apucat să-l vadă). Au urmat Horia (1892), Silvia (1894) şi Ion (1898) – alintat de familie Ionel. Despre Olga Patru, nora lui Creangă, Nicuşor Ţimiraş, unul dintre nepoţii săi, doctor în filologie la Universitatea din Berkeley, California, povestea despre farmecul pe care femeia îl răspândea chiar și după ce trecuse de prima tinereţe: „Bunica Olga era nespus de frumoasă, brună, cu ochii negri aprinşi, cuminte, blândă.” Când fiul lui Creangă a părăsit armata, singurul lucru pe care l-a luat cu el în civilie a fost gradul de căpitan până la care ajunsese, grad care-i înlocuise prenumele: „Căpitanul C.I. Creangă’’. Se pare că şi Radu Beligan scoboară din neamul povestitorului[10]. 

*

Voi merge pe întretăierea altor două planuri… Bojdeuca are, desigur, propria-i istorie. Iniţial, locul pe care era construită fusese proprietatea Bisericii „Buna Vestire” din Iaşi, care l-a vândut cu o taxă anuală de 10 lei lui Constantin Vasiliu; acesta a construit căsuţa cu trei odăi, acoperite cu stuf şi o fântână în curte în anul 1842; după opt ani, la 2 iunie 1850, a vândut-o numitului Popovici. Un alt proprietar al bojdeucii a devenit preotul Ghenovici, care a vândut-o Mariei Ştefaniu. Noua proprietăreasă a închiriat-o familiei Vartic. La bojdeucă, scriitorul s-a gospodărit ca la mama acasă. Şi-a aranjat un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lângă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare/scaunele mici şi veselă precum la Humuleşti.

Tinca Vartic a însemnat ultimul capitol important din viaţa zbuciumată a celui care „a înflorit pe aceste plaiuri și a scos la soare vechi comori”[11]. Cu ea a locuit în Bojdeucă. A avut grijă de Creangă până la sfârşitul vieţii. Tinca Vartic era celebră pentru bucatele pe care le făcea pentru Creangă (se ştie că el era un gurmand) şi pentru prietenii săi. Această căsuţă l-a găzduit în vara lui 1876, din iulie până în noiembrie, pe Mihai Eminescu (în calitate de prieten[12], dar şi de chiriaş al lui Creangă). După ce Eminescu se mutase de la Bojdeucă, Ion Creangă avea să-i scrie, în dorul timpurilor trecute: ,,Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe, când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar în dragostea cea mare pentru Iaşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi, dimineaţa, când ne întorceam la cuibar, eram blagosloviţi de aghiazma cea fără prihană şi atîta iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făcut şi noi.’’

Bojdeuca este descrisă de Creangă într-o scrisoare către Titu Maiorescu, din 1887: „De veţi avea răbdare, că bunătate totdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea Plîngerei, strada Ţicăul de Sus No. 4, (dacă se mai poate numi stradă o huidicioară dosnică, plină de noroiu pîn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de căsuţă, în care locuiesc eu de vreo 18 ani, e de vălătuci şi povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzîmată de vreo 24 de furci de stejar şi acele putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începînd de pe la Maiu şi sfîrşind pe la Octombrie cînd este vremea bună, cum îi acum. Aşa m-am deprins”.

Revenind la relaţia dintre Creangă şi ultima parteneră de viaţă, cu care nu s-a căsătorit, se poate afla dintr-o scrisoare expediată de la Slănic: „Către Ecaterina Vartic – domnişoarei Ecaterina Vartic, peste drum de şcoala evreiască din Sărărie (devale) la Iaşi, 1884, iunie 16, Slănic. Tinca, Am ajuns joi în 14 la Slănic, m-am aşezat la locul destinat şi am început a be apele hotărâte de doctor. Băi încă nu mi-a hotărât până acum. Hrana este scumpă aici, şi se găseşte cam greu ce-ţi trebuie. Eu am mai avut de câteva ori ameţele uşoare; sper însă că, cu timpul, vor începe a dispare. Vă salut pe toţi cu drag şi vă doresc sănătate. Complemente lui Muşnitanu şi la toţi prietenii. Al vostru sincer prieten, I.Creangă’’. Intervenise perioada crizelor de epilepsie. Povestitorul s-a prăbușit chiar în clasă, înaintea şcolarilor, impunâdu-se lungi concedii medicale şi tratament la Slănic Moldova. Bolile, necazurile, l-au doborât pe hâtrul Creangă. Se spune că un copil mai îndrăzneţ, venit cu uratul/31 decembrie 1889, s-a uitat după perdele şi a văzut că Ion Creangă avea o lumânare la cap. Tinca Vartic i-a spus că domnul învăţător doarme, dar copiii au înţeles ce se întâmplase şi au plecat, cu ochi răzlețiți de lacrimi, spre casele lor. În ziua înmormântării (2 ianuarie 1890), din cauză că două uşi erau prea aproape una de alta, sicriul nu putea fi scos din casă. ,,Creangă nu se dădea dus’’, au spus unii. A trebuit tăiat stâlpul dintre cele două ferestre, s-au demontat geamurile, scoţându-l pe acolo. Tinca Vartic a păstrat mare parte dintre lucrurile scriitorului: masa de lucru, ceasul, lampa, ochelarii, nisiperniţa, un medalion cu toţi junimiştii, notele întocmite de Creangă pentru manualele de geografie şi altele, toate aflătoare azi la Bojdeucă. Manuscrisele rămase le-a dăruit lui Eduard Gruber. Ca un blestem, după moartea acestuia, manuscrisele au ajuns la un băcan care îşi împacheta marfa în hîrtiile pe care Creangă scrisese Amintirile şi Poveştile. Destinul a vrut, probabil, ca preţioasele manuscrise să fie salvate de Emil Gârleanu, fostul elev al povestitorului, care a cumpărat măsline de la băcan; se găseau împachetate (chiar) în manuscrisul original al Amintirilor, după ce multe măsline şi multă brânză fuseseră ambalate în hârtiile cu valoare literară inestimabilă.

*

Ion Creangă a fost înmormântat pe una dintre aleile principale ale Cimitirului Eternitatea. La ceremonia înhumării participaseră Nicolae Iorga (student al Universității din Iaşi), Toma Săvescu (din partea corpului profesoral) şi Eduard Gruber (ginerele Veronicăi Micle, ca reprezentant al tinerilor din Cercul literar în cadrul căruia Creangă citise capitolul al IV-lea al Amintirilor din copilărie). Îşi doarme somnul de veci în Iaşul lui drag; nu departe de cei câţiva metri pătraţi ai veşniciei, a poposit şi unicul său fiu, ,,Căpitanul’’…

[1] Primul muzeograf, care a prezentat Bojdeuca primilor vizitatori, avea dreptul să locuiască în mica bucătărie din stânga intrării, împreună cu bunica lui, cu soția și copiii.

[2] Casa este înscrisă în Lista monumentelor istorice, având codul IS-IV-m-B-04328. Restaurări s-au produs în 1942 și 1985…

[3] În satul Humuleşti, judeţul Neamţ, Plasa de Sus, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu. Părinţi îi erau Ştefan a lui Petre Ciubotariul şi Smaranda, născută în familia lui David Creangă din satul Pipirig judeţul Neamţ. A avut şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Tudor, Vasile şi Petre. Ultimii trei băieţi şi Ecaterina au pierit de mici, iar Zahei, Maria şi Ileana au trăit până în 1919.

[4] Despre conflictul cu biserica, scrie Jean Boutiere în biografia La vie et l’oeuvre de Ion Creangă 1837-1889, Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1930.

[5] ,,Prin bunăvoinţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei/1993, 20 iunie. A fost un moment solemn, la care au participat zeci de intelectuali, profesori universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor.’’

[6] Fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viața sa. Spre exemplu, a avut o pisică botezată Marioara, numele mătușii sale zgârcite din satul natal Humulești. Conform criticului literar George Călinescu (evocând dragostea lui Creangă pentru mâţe), şi-a dorit să aibă în bordeiul său o turmă de pisici: Siţa, Tiţa, Frusica, Florica, Ţâcă, Suru, Ghiţă, Vasilică, Todirică, Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina şiTitu, drept preţuire (?!?) pentru Titu Maiorescu.

[7] Aprecierea îi aparține criticului literar Vladimir Streinu (Istoria literaturii române, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973).

[8] Avea neamuri călugări şi preoţi de mir, cu familii şi copii…

[9] Deşi era prinsă cu treburile gospodăriei, şi-a făcut timp să înveţe să citească împreună cu băiatul ei mai mare. De aceea, Ion Creangă, cu recunoştinţă târzie, o descrie duios: „Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat.” Când copiii nu-şi potoleau hârjoana, Smaranda era nevoită să devină aspră: „şi nu puteam adormi de incuri, până ce era nevoită biata mama să ne facă musai câte un şurub două prin cap şi să ne deie câteva tapangele la spinare. Şi numai aşa se putea linişti biata mama de răul nostru, biată să fie de păcate!” Cu toate greutăţile casei şi a celor izvorâte din mulțimea copiilor, Smaranda era o femeie deschisă, prietenoasă, bucuroasă de oaspeţi. După istoria cu pupăza, a cheamat-o pe mătuşa Mărioara, cu care se sfădise din pricina lui Nică, la o masă bună cu plăcinte şi un pahar de vin: „ca cele rele să se spele, cele bune să s-adune.’’

[10] Actorul a declarat, pentru ,,toate artele.com”, cum îi povestea bunica sa, pe vremea copilăriei, că ea este vară primară a lui Ion Creangă. Sursa citată afirmă că există şi o serie de documente care susţin afirmațiile maestrului Beligan: „La Iaşi se află mormântul preotului Adam Beligan, bunicul meu patern. Soţia sa, presbitera Ecaterina Beligan, bunica mea, îmi povestea deseori pe când eram copil că ea este vară primară cu marele Ion Creangă. Nici acum, după atâta vreme de când ea a plecat dintre noi, nu am niciun motiv să mă îndoiesc de spusele ei deoarece era o femeie modestă, cucernică şi cu frică de Dumnezeu şi, pentru că bunica mea nu ştia să scrie şi să citească, îl socotea pe Creangă ca vărul Nică, nicidecum o celebritate naţională”, a spus actorul.

[11] M. Sadoveanu (1923).

[12] Creangă intrase în lumea scriitorilor din Iaşi datorită harului său de povestitor. Prietenia lui Creangă cu Eminescu a fost cea mai frumoasă amiciţie din istoria literaturii române. Eminescu îl determinase să scrie şi l-a introdus în cenaclul Junimii.

Nicolae Tomescu (Redactor Șef)