Ţara lui Caragiale

Publicat de nicolaetomescu, 9 iunie 2017, 08:00

În procesul de creare a României, acţiunea culturală a premers actul politic. România s-a plămădit în conştiinţe, identitatea a fost dobândită prin acţiunea scriitorilor, istoricilor, oamenilor şcolii (aceştia au dat contur istoriei comune şi spaţiului spiritual)… Dacă ar fi să restrângem alegerea la expresia simbolică şi esenţială, rămân două nume de referinţă: Eminescu şi Caragiale (lor li se adaugă, într-un registru ceva mai limitat, Ion Creangă)…

Fonoteca de Aur – George Călinescu despre Caragiale (înregistrare din anul 1971)

Ce reprezintă Eminescu, Creangă, Caragiale? Dacă am amesteca panteonul politic cu cel literar, cine ar sta deasupra: Poeţii şi scriitorii sau figurile conducătorilor de stat? Se oglindesc românii în Caragiale (ştim că el a surprins trăsături de caracter durabile ale unei societăţi mereu în tranziţie, mare consumatoare de modele, dar şi capabilă de a nu lua modelele în serios)?

Dincolo de rigoarea sau savoarea înregistrărilor radio, dincolo de dimensiunea tragică a discursului, m-am gândit să mă concentrez pe Caragiale…

Elementele biografice sunt mult mai bine cuprinse și deslușite în http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale

Chiar dacă opera acestuia oferă o faţetă mai puţin veselă, nota dominantă – ca şi receptarea curentă – se află în registrul ironiei şi umorului… Românii se oglindesc în Caragiale şi, probabil, se vor oglindi multă vreme; aduc o notă de improvizaţie şi de aproximaţie, ceva în genul: „Eu pentru cine votez?” A nu lua lucrurile foarte în serios este un fel de filosofie – care te ajută să suporţi mai bine istoria. Prin Caragiale – românii au spus totul despre ei înşişi, inclusiv despre „joaca de-a modernitatea” – pe care nu aveau (şi nu au) intenţia să o aplice în formele rigide, apusene… Consideraţiile grave despre „neorânduială” nu exclud latura simpatică, maniera de a privi detaşat lucrurile, doza de relativism şi de umor…

feature: Nicolae Tomescu

Cât de mult vi se pare răspândit absurdul în societatea de astăzi? „Că bine-a zis-a Caragiale”… Alt exemplu… Cuvântul alegeri este cunoscut (acţiunea de amploare socială, având drept scop determinarea – prin vot – a persoanelor care urmează să intre în componenţa unor organe de conducere). Credeţi în instanţele de autoreflecţie? Suntem implicaţi şi răspunzători până dincolo de viaţă de ceea ce se întâmplă în cazanul „clocotitor” al politicii? Funcţionează o relaţie directă, absolută între morală şi fapte, între ceea ce gândim şi ceea ce facem, între ceea ce visăm şi ceea ce nu acceptăm? Tocmai vroiam să fiu ironic, dar este de preferat ironia – lipsită de răutate – a lui Caragiale…

Personajele lui Caragiale vorbesc fără încetare, pentru a spune indiferent ce. Vorbirea se învârte în gol, sfidând realitatea şi (aproape) anulând-o. Caragiale anunţa, într-un fel, literatura absurdului… Caragiale este un simbol complementar, întregind profilul spiritual al României. Dacă Eminescu reprezenta România rurală şi patriarhală, Caragiale este un citadin, la antipodul „poetului naţional”… Este şi un balcanic, personifică infuzia cosmopolită, caracteristică oraşului românesc; cu alte cuvinte – scrie despre ceea ce detesta în profunzime Eminescu… Caragiale ne reaminteşte semnificaţii…

Iniţial, n-au lipsit rezervele şi adversităţile faţă de schiţele şi comediile sale… Ceea a făcut gloria lui Eminescu – românismul – a frânat recunoaşterea lui Caragiale. Oare nu îşi bătea joc de români? Chiar dacă în ultimii ani ai vieţii s-a stabilit la Berlin, preferând confortul (relativ anost) al capitalei germane prea pitorescului şi fantezistului Bucureşti, el nu poate fi desprins de mediul pe care l-a zugrăvit, privindu-l lucid – din afară, dar şi cu înţelegere – din interior…

Spre exemplu… „D-ale carnavalului” – scria Titu Maiorescu – „este o simplă farsă de carnaval, precum se şi numeşte, veselă şi fără pretenţii, şi un public neprevenit nu-i poate cere alta decât un moment de bună petrecere. Însă în aceste limite mai modeste şi această lucrare rămâne o lucrare de merit. Căci literatura adevărată, cu feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt şi simple fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului; numai să fie plantă sănătoasă, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitaţie de tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oraş. Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră” – repet, este părerea exprimată de Titu Maiorescu – „sunt plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi”.

Caragiale trăieşte! Ca dovadă a „actualităţii clasicilor”…

La 2 martie 2012, s-a ivit noua ocazie de a lua contact atât cu teatrul radiofonic cât şi cu teatrul scenic… Am invitat publicul să vadă ce aude (audiție, dezbatere, întâlnire cu actori îndrăgiţi)… A fost lansat un nou proiect de teatru la microfon (inițiator: Alex Aciobăniței), avându-i alături pe cei care au contribuit la realizare…

Ţara lui Caragiale – schiţe contemporane despre momente trecute… sau invers !?