Toma Caragiu: „Comedia trebuie să aibă adresă”

Publicat de nicolaetomescu, 20 august 2021, 21:00

Toma Caragiu se născuse, pe 21 august 1925, într-un sat din munții Greciei[1]; se trăgea dintr-o familie de aromâni care, după nașterea fiului, a migrat prin Peninsula Balcanică[2]. Părinții și-ar fi dorit ca Toma să devină medic veterinar; ca variantă de compromis, acesta a acceptat să dea la Facultatea „de Drept”; conspirația lipsei de implicare afectivă a durat puțin[3], s-a înscris la „Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică” din București[4]; a pus bazele unei trupe de teatru în orașul îndrăgit[5], a jucat și pe scenele teatrelor din București[6]…

Sute de piese de teatru și 40 de filme (cu atribuirea rolului principal în 28 dintre ele)[7] au primit, drept completare, scheciuri[8] din care nu lipseau ironiile la adresa regimului comunisto-ceaușist; chiar dacă rămâne neștiută proveniența matricii stilistice[9], pot crede că Toma Caragiu arunca tot felul de „șopârle”[10], folosindu-se, uneori, doar de intonație sau de expresia feței, întrucât avea convingerea că realitatea nu poate fi impusă cu forța[11]; firește, nici fronda, nici ironia nu sunt virtuți absolute[12] ale discursului public, dar slujeau adevărului[13]…

Ce ar fi urmat pentru Toma Caragiu? Nu practic, de regulă, speculația post-factică (contrafactuală); pe atunci, libertatea asumată implica nenumărate riscuri… Cert este că, pe 4 martie 1977 (Vezi și 4 martie 1977… Consemnare: Nicolae Tomescu), aflat în apartamentul său din București, alături de regizorul Alexandru Bocăneț, sărbătorea ieșirea din producție a filmului „Gloria nu cântă” (Toma Caragiu obținuse rolul principal); când Bucureștiul a început să se zguduie, cei doi au luat decizia, nefericit de greșită, de a fugi pe scări pentru a se salva[14]… (51 de ani) Clipa în care actorul părăsea un plan al vieții; alții s-au simțit „rupți”, „divizați”, „smulși” parcă de lângă cel înmormântat în Cimitirul „Bellu” (alături de Eminescu, Coșbuc, Caragiale, Nichita Stănescu)….

[1] Argos Orestiko (în grecește, Άργος Ορεστικό , înainte de 1926 – Χρούπιστα – Chroupista), oraș și fostă municipalitate din unitatea regională Kastoria, care face, acum, parte din municipiul Orestida/de la reforma administrației locale-2011… În antichitate, Argos Orestikon a fost principalul oraș al Orestei – se spune că a fost fondat de Orestes, fiul lui Agamemnon, care a fugit din Argos în Peloponez după uciderea mamei sale; este foarte dificil de reconstituit poziționarea exactă a așezării Argos Orestikon (clasice); pe baza unor dovezi epigrafice, centrul administrativ Orestae se afla în apropierea centrului actualului oraș Argos Orestiko, pe un site numit „Armenochori”; în timpul campaniei, către Est, a lui Alexandru cel Mare, coloniștii din oraș au întemeiat (secolul al IV-lea î.Hr.) alt Argos Orestikon, prin îndepărtatele stepe scitice… În prezent, localitatea adăpostește doar câteva sute de oameni…

[2] Două surori, mai mici, s-au născut în Grecia; familia a locuit în Cadrilater (regiune care aparține, astăzi, Bulgariei). Apoi, s-a stabilit în Ploiești, schimbându-și numele din Caragio în Caragiu (băiatul se considera „ploieștean get-beget”, folosind, drept argument, faptul că „a copilărit și a făcut școala” în „orașul aurului negru” și că, tot acolo, „a început înotul de performanță”)…

[3] Înțelegerea – bazată pe cedări reciproce, nu a mulțumit, în cele din urmă, pe nimeni; Toma Caragiu a abandonat, după numai un an, cursurile Facultății „de Drept”…

[4] Cursurile se țineau cu frecvența „de câteva ori pe săptămână”, fapt care i-a permis lui Toma Caragiu să locuiască, pe mai departe, în Ploiești, cu prețul „navetei”…

[5] Intitulată „Brigada Culturală Prahova”, s-a constituit în nucelul „Teatrul(ui) de Stat Ploiești”, Toma Caragiu numărându-se printre primii directori ai instituției; a deținut funcția vreme de 12 ani, iar birocația l-a obosit…

[6] Teatrul „Lucia Sturza Bulandra”, Teatrul „Național”, Teatrul „de Comedie”… A colaborat și cu teatrul din Constanța… A susținut și 36 de turnee (dintre care 6 în afara granițelor țării)…

[7] Câți au rămas nepăsători față de seria „B.D.”, „Actorul și sălbaticii”, „Operațiunea Monstrul”?

[8] Scurtă scenetă cu caracter glumeț, satiric și, de obicei, cu temă actuală… A fost distribuit și în 50 de emisiuni radio, din ciclul „Unda veselă”; totodată, a înregistrat două discuri la „Electrecord”…

[9] Declara în ultimul său interviu (aprilie 1976, publicația „Flacăra”): „Eu nu râd de oameni, ci cu oamenii, îi iau cu mine, mă înțeleg, comunic cu ei. Râd de cei care-și pun morga pe obraz – ca gulerul tare la gât – și eu simt licheaua șireată dedesubt; mă leșină de râs privirea caldă, sinceră, tovărășească, în care eu găsesc demagogia fălcoasă. Comedia face parte din noi. Comedia trebuie să aibă adresă. Să pună în țeapă. Să biciuiască moravuri, caractere, proaste deprinderi, toate impuritățile morale care plictisesc, obosesc și încurcă mersul înainte. Mediocritatea se apără genial, credeți-mă!”…

[10] „Comic genial” (1969) și „Cel mai bun actor român” (1971)… O sprânceană ridicată, un zâmbet discret în colțul gurii, ofereau alt raport dintre funcţiile evocative şi funcţiile textuale; scheciurile erau verificate de membrii „comisiilor de cenzură”, astfel încât pare greu de explicat motivul (pot fi invocate „deschiderea regimului”, faptul că îl aprecia Gheorghe Maurer, prim-ministrul României din perioada 1961-1974) pentru care Toma Caragiu a fost „interzis la televizor” (abia) în 1976…

[11] Mai mult, „O viaţă umană demnă începe cu ironia” (ab ironia vita digna, quae humana vocetur, incipit), nu-i așa?

[12] Subminarea retorică reprezintă doar un element tactic din strategia de revelare a autenticității…

[13]  Suprimarea libertăţii de expresie nu putea fi drumul către adevăr…

[14] Apartamentul în care locuia a cunoscut stricăciuni relative (iar paharele au fost găsite pe masă)…