Trepte care duc către… „Luceafăr”

Publicat de nicolaetomescu, 15 ianuarie 2017, 06:00 / actualizat: 15 ianuarie 2017, 8:04

Eminescu a fost şi este susceptibil de a fi privit din foarte multe puncte de observaţie… Astăzi, unii merg cu demitizarea lui până acolo încât identifică tot felul de puncte mai puţin seducătoare din viaţă şi comportament, conturându-i un portret care nu seamănă cu fotografia din tinereţe. Pentru ceilalți, Eminescu a rămas omul „pământului nostru”, al esenţelor elementare, cufundat într-un soi de atemporalitate, aproape dizolvându-se în cosmos, în natură şi într-o istorie impermeabilă la modernitate.

Oricum/oricare ar fi percepțiile, integrala operei lui Eminescu şi-a găsit împlinirea după 100 de ani de la moartea poetului. Niciun popor nu şi-a permis să aştepte atât de mult cu o valoare naţională, fapt care îl determinase pe Constantin Noica să afirme: „Românii au două păcate: primul este că nu-l cunoaştem noi înşine pe Eminescu; al doilea, că nu-l facem cunoscut lumii aşa cum se cuvine.”

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=uyVFbpTKRCE&feature=youtu.be[/youtube]

*

La 15 ianuarie 1850 (există și argumente în favoarea afirmației potrivit căreia trebuie invocată data de 20 decembrie 1849), s-a născut, în Botoșani, al șaptelea copil din familia Eminovici…

Se pare că Mihai și-a petrecut primii ani din viață la Botoșani… Copilăria a fost plină de farmecul Ipoteștilor… Începând cu anul 2000, finisajul exterior şi interior al casei, mobilierul expus – parte original, parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – reînvie atmosfera celor treizeci de ani (1848-1878) în care familia poetului a locuit la Ipoteşti, în casa construită de căminar odată cu mutarea definitivă la moşia din sat. 

Eminescu nu înseamnă doar Ipotești… În centrul istoric, lângă Biserica Uspenia, locul unde a fost botezat poetul, a existat o casă – cea în care a fost adus pe lume copilul Mihai/astăzi, un imobil degradat… Actuala Primărie adăpostea (pe la 1860-1865) Tribunalul districtului Botoșani; Eminescu a fost copist, câteva luni ale anului 1864. O casă retrocedată… doar atât? În 1868, într-o sală amenajată pentru spectacole de teatru, am fi găsit trupa condusă de Mihail Pascaly, avându-l ca sufleur pe Mihai Eminescu… Locuind, doar un an, în casa surorii sale Harieta (două camere de pe strada Pușkin), Eminescu a fost îngrijit în ultima parte a vieți. Ce amintește de acest loc? Plăcuța atârnată…

A frecventat școala primară greco-orientală din Cernăuți și gimnaziul din localitate, dar și-a întrerupt studiile (1863), inclusiv pentru a deveni copist (1865) în administrația din Botoșani /… mai târziu, sufleor și traducător în trupa lui Mihai Pascaly…

A continuat studiile la Cernăuți, având grijă de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul…

Tot în 1866 începe colaborarea la revista „Familia” din Budapesta… Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu…

A absolvit numeroase cursuri (1872), la Viena (peste doi ani, la Berlin), întorcându-se în Botoșani… Începuse colaborarea la revista ieșeană „Convorbiri literare”. Stabilindu-se în Iași, Maiorescu l-a numit director al „Bibliotecii Centrale” și revizor școlar pentru Iași, pentru Vaslui, deopotrivă cu faptul că a publicat în ziarul conservator „Timpul”…

documentare și concept: Nicolae Tomescu; ilustrație-montaj: Erika Engel și Cătălin Bîșcă

*

Eminescu recunoscuse, de nenumărate ori – în scrisorile și poeziile sale, influența pe care Veronica Micle a avut-o asupră-i. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „(…)viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește: „(…)până când am întâlnit-o n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”[1]. Până la 4 august 1879 (moartea soțului Veronicăi), „din amintirile lui Ioan Slavici” știm că după stabilirea la Iași (în 1874), Eminescu frecventa salonul Veronicăi. Dintr-un concept de scrisoare (1876), îi aflăm iubirea pătimașă… de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text, Eminescu descrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei, aflăm din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. O dată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe[2]. Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie (anul invocat) până la următorul episod al legăturii lor a fost o perioadă de frământări. Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul sufletesc: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea,Venin și farmec, Gelozie și multe altele. „Luceafărul” reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire: „Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine, Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit. Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Veronica preia, din nou, ințiativa și reușește să îl înlănțuie – folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovadă este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876, pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare, Perpessicius observă că „este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă”, iar, pe spatele scrisorii Veronica îl corectează (ulterior) cu anul 1879; încercarea evidentă de postdatare oferă dovada faptului că Veronica avea ceva de ascuns, anume că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle; anul real este, cu siguranță, 1876… În poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală – dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acea clipă ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între versurile scrise după august 1876 sunt câteva în care poetul afirmă, explicit, că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi[3]. Urmează o perioadă în care apar, în manuscrise, poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica[4].

Pasiunea lui Eminescu se mai domolește, hotărându-se, nu numai în acest sens, și mutarea la București (octombrie 1877). Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica, imediat după îngustarea clepsidrei, conține explicațiile comportamentului ei de până atunci. „Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?” Ea îi declară, cu sinceritatea plină de cruzime a unor femei, că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată; Veronica adaugă faptul că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură de faptul că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

După moartea lui Ștefan Micle[5], legătura dintre cei redevine avânt frământat, printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie ale anului 1879 le petrec împreună, într-un fel de lună de miere. Din noiembrie 1879 până în aprilie 1880, încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească; un rol esențial (transformat în pretext sau viceversa) a reprezentat-o lipsa mijloacelor materiale. Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi Micle către Eminescu privește împrejurarea potrivit căreia marele poet îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880). Un alt reproș pe care i-l face, des, este că nu venea la Iași să o viziteze. Încântarea „lunii de miere” se risipește; Eminescu a mai ajuns la Iași în noiembrie, la serbarea anuală a „Junimii”; apoi a plecat Veronica la București să-și vadă iubitul. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele femeii. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte, „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau  anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Sfredelea în sentimentul chinuitor și obsedant provocat de bănuiala sau certitudinea că ființa iubită este necredincioasă; în adevăr, Eminescu reacționase, aproape instantaneu, prin scrisori furibunde. Ca replică, amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile… Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880)[6], pe care Eminescu a reușit să le gestioneze; primele două, prin scrisori, ultima printr-o călătorie în capitala Moldovei; la epistolele înveninate, geniul răspunde în glumă și purcede grabnic la Iași, reușind să mai amâne, cu două luni, deznodământul. Atunci când răspunde, în scris, acuzațiilor și reproșurilor repetate, explică, fără să fie orbit de fulgere, că este bolnav și obosit[7]. La primirea unor astfel de scrisori, Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să repornească furtuna și să acopere stelele, luând peste picior explicațiile lui Eminescu. În 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura lor. La sfârșitul lui martie 1880, îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îl acuză: numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile…

Rămân despărțiți, izolați, diferențiați până în decembrie 1881. Din această perioadă ni s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea fiind expediată de Veronica Micle. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, mai exagerate decât până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn, fie și minuscul, de atenție. Într-o scrisoare nedatată, dar care poate fi plasată în a doua jumătate a anului 1880, Veronica Micle începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna deoarece poetul, în înțelegere deliberată cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”; răzbunarea ei ar consta în publicarea unei descrieri a „Junimii”, sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar, pe care i-a făcut-o Eminescu însuși; iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie, deține două scrisori care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Veronica Micle nu a publicat niciun rând din destăinuiri, dar a spus tuturor cunoscuților ceea ce știa[8]. La sfârșitul lunii decembrie a anului 1881, merge la București pentru a-l întâlni pe Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Dar orice zvâcnire îi îndepărtează de lucrurile posibile. În stilul clasic al unor femei, stârnește gelozia poetului față de I. L. Caragiale, cu care avusese, între timp, o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise de Veronica Micle lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte tulburătoare, de fiecare dată când are de-a face cu marele dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic, ziarist. Eminescu reacționează cu o violență extremă[9]. Aflat în echilibru instabil, dezvoltă iluzii periculoase: nu Veronica este vinovată în povestea cu I. L. Caragiale, totul reprezintă o consecință a greșelilor lui, pe care încearcă să le îndrepte. Perioada apropierii celor doi este foarte asemănătoare cu perioada anterioară. Trebuie spus că Veronica a manifestat mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar a continuat să îl chinuie pe Eminescu cu toane și pretenții. Într-o scrisoare din 28 martie 1882, recunoaște ea însăși faptul că, procedând de a anumită manieră, încerca să-l țină lângă ea. Despărțirea (august 1882), în sensul îndepărtării sufletești, al pierderii afecțiunii, are ca fundament aceleași motive precum ruptura anterioară…

*

În aprilie 1888, după îngrijirile primite de la sora sa, Harieta, a plecat dinspre Botoșani către București (însoțit de Veronica Micle), pentru ca, în februarie 1889 să fie internat, din nou, la „Sanatoriul Caritas” și să aducă veșnicia zilei de 15 iunie 1889…

[1] O descriere obiectivă a evoluției relației dintre Veronica Micle și Eminescu poate fi obținută prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.

[2] Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria (îi aparținea lui Eminescu): „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”

[3] Spre exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă.

[4] Dormi!, Cărțile, Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.

[5] Din 4 august 1879…

[6] Iată un exemplu despre felul în care reacționa Veronica Micle atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă: „D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.” Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare (un pasaj din scrisoarea datată 19 februarie 1880).

[7] În scrisoarea din 4 februarie 1880, Eminescu încearcă să o împace pe Veronica Micle, dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat, că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață. „Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele… Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorințade-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

[8] O mărturie a felului în care a acționat Veronica Micle: scrisoarea din 8 decembrie 1880, pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie, rugându-l să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar, în prima parte a scrisorii, se plânge că este deznădăjduită deoarece Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.

[9] După cum relatează el însuși, în scrisoarea din 28 decembrie, și după cum confirmă însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului (la Maiorescu acasă).