Trianon: un veac de recunoaștere, respectiv de contestare

Publicat de nicolaetomescu, 3 iunie 2020, 15:39

Tratatul de la Trianon a fost și este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. Iată de ce, destui maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma așa-numitei răpiri, de către Marile Puteri, a „provinciilor sale istorice” (Transilvania, Slovacia, Croația).

Dar… Nu putem vorbi despre independența Ungariei, de la sfârșitului Evului Mediu (mai exact, din 1541 și până după Primul Război Mondial); teritoriul a făcut parte din Imperiul Otoman și din Imperiul Habsburgic (devenit, de la 1867, pentru 51 de ani, Austro-Ungar)…

Pe alt plan, românii nu ar trebui să accepte supraevaluarea importanței Tratatului de la Trianon. Unirea provinciilor românești /doar a Transilvaniei cu România/ nu a fost realizată în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de emancipare națională, punctul culminant fiind deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit, în plan internațional, actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la Saint-Germain (granița noastră de nord-est, cu Polonia), Neuilly-sur-Seine (granița de sud-est, cu Bulgaria); Trianonul este, din perspectiva mea, un episod juridic, legat de granița noastră de vest (adevărat, esențială), din epopeea Marii Uniri… Iar acțiunile organizate de România la împlinirea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, s-ar cuveni corelate cu acelea ale țărilor și popoarelor eliberate (la 1918) de sub dominația austro-ungară; respectivele acțiuni ar trebui să se refere la recunoașterea internațională a deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, nicidecum la decizia Marilor Puteri (nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate – care învățaseră să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite dinspre Budapesta). Ceea ce întreprinde România în legătură cu centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate, din 1919-1920, de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon, Sèvres). România de la 1918 s-a legitimat în lume, legitimarea a fost consfințită de instanțele internaționale…

Partea maghiară urmărește, consecvent, să stimuleze gândirea reactivă, riposta… Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului sunt bazate pe „dreptul istoric”, pe „dreptul sabiei”, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”; însă, pentru întâia oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, preponderent, de voința popoarelor implicate. Învinșii au resimțit frustrări, au suferit; dincolo de firesc, o parte a elitei maghiare (cea de extracție nobiliară) a cultivat mentalitatea de „victimă obligată să se răzbune”…

Argumentele României, Slovaciei, Croației se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității (conform recensămintelor austro-ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei – cu Banatul, Crișana, Maramureșul), pe dreptul popoarelor de a-și hotărî soarta (dreptul popoarelor la autodeterminare, principiu wilsonian)…

Două viziuni complet diferite… În dreptul internațional, nici atunci când ne referim la 1919-1920, nici astăzi, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din capitolele democrației, nu au fost recunoscute de comunitatea internațională. Poziția Ungariei se dovedește singulară, izolată, poziția României poate fi (chiar este) împărtășită de mai mulți actori în cadrul configurației internaționale. Deciziile de recunoaștere a noilor state și a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după Al Doilea Război Mondial, apoi la Conferința de la Helsinki (1975), inclusiv după căderea Cortinei de Fier. Pentru unii români, este dureros că au rămas în vigoare consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), deși el a fost denunțat. Faptul, de gravitate, nu are legătură cu Trianon-ul; granița de vest a României cu Ungaria, exceptând perioada 1940-1944 (petrecută pe timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanțele internaționale), a rămas neschimbată de un veac, ca expresie a relațiilor democratice și a principiilor internaționale de conviețuire…

Unirea cu România nu a fost actul unei elite (deși elita a votat), ci un act democratic având caracter plebiscitar: la 1 Decembrie 1918, 1228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților, au votat în numele milioanelor de români care le delegaseră dreptul de vot, prin „credenționale”; un vot la Alba Iulia era votul a zeci și sute de români…

Ungurii revanșarzi, revizioniști, în loc să venereze frustrarea… s-ar cuveni să schimbe referențialele. Nu cred că se va întâmpla. Deși, la întrebări noi, acțiunea, atitudinea reală, răspunsurile ar trebui să fie tot mai noi; de fiecare dată, acțiunea onestă conține chiar hotărârea convenabilă; acolo unde nu ne-a fost conștientă, o putem recunoaște mai târziu, eventual pentru a o regreta.

comentariu de Nicolae Tomescu; postprocesare sunet – Alexandru Iurea