Un an… cu „Turcia lui Erdogan”

Publicat de nicolaetomescu, 15 iulie 2017, 16:20

Dintru început, resping soluția puciului militar… Mai departe însă…

Turcia mai cunoscuse lovituri de stat/puciuri:

• La data de 23 ianuarie 1913, Guvernul Uniunii Liberale avându-l în frunte pe (marele vizir) Mehmed Kamil Pașa a fost răsturnat de la putere în urma loviturii de stat condusă de liderii CUP Ahmet Cemal Pașa și Ismail Enver Pașa. Acesta din urmă a năvălit în fruntea mai multor susținători în timpul sesiunii cabinetului. Unul dintre rebeli, Yakup Cemil, l-a împușcat pe ministrul de război Nazým Pașa. A fost format un nou guvern din membrii CUP, condus de Mahmud Șevket Pașa. Principalul pretext al complotiștilor privea înfrângerile suferite de otomani în timpul Războaielor Balcanice. Mahmud Șevket Pașa a fost asasinat pe 11 iunie 1913, iar în funcția de mare vizir a fost ales Said Halim Pașa.

• La 27 mai 1960, colonelul Alparslan Turkes anunță – la radio – faptul că în urma unei lovituri de stat puterea a fost preluată de armată. În acele clipe, premierul Ali Adnan Ertekin Menderes se afla la Kutahya, unde a fost reținut de către Muhsin Batur și dus la Ankara. Ulterior, împreună cu alte persoane membre ale Partidului Democrat, Menderes este închis pe Yassiada. S-a creat un Comitet de Uniune Națională, sub conducerea lui Cemal Gursel. Menderes a fost judecat și, în cele din urmă, condamnat la moarte.

• În ziua de 12 martie 1971, a fost emis un „Memorandum militar turc”, care a însemnat o a doua intervenție militară în Republica Turcia. Puciul este cunoscut sub numele de lovitura de stat prin memorandum. La 12 martie 1971, șeful Statului Major General, Memduh Tađmaç, a înmânat prim-ministrului un memoriu, cu valoare de ultimatum, din partea forțele armate, prin care s-a cerut formarea, în contextul principiilor democratice, a unui guvern puternic și credibil care va neutraliza situația anarhică actuală și care, inspirat de opiniile lui Atatürk, va aplica legile reformiste prevăzute de constituție, punând capăt „anarhiei, certelor fratricide și tulburărilor sociale și economice”.

• La 12 septembrie 1980, a avut loc o lovitură militară în Turcia, condusă de către șeful Conducerii Generale turcești, generalul Kenan Evren. Anii ’70 ai secolului trecut au fost marcați de conflictele înarmate ale extremiștilor de stânga și dreapta, care au culminat cu preluarea puterii de către forțele armate. Pentru următorii trei ani, forțele militare turcești au condus țara prin Consiliul național de Securitate, înainte ca democrația să fie parțial restaurată. Sub regimul militar, toate partidele politice au fost desființate. În 1983, au reapărut partide politice tradiționale, dar cu anumite restricții.

• În 1993, a existat o „lovitură de stat”, în Turcia, organizată de elemente ale armatei turce – prin mijloace sub acoperire. Mișcarea este cunoscută sub titulatura de „lovitura de stat militară sub acoperire”. La începutul anilor 1990 au fost o serie de violențe în Turcia, din cauza conflictului cu kurzii, iar anul 1993 a fost marcat de mai multe decese suspecte: președintele Turgut Özal, lideri militari, jurnaliști. Investigațiile ulterioare au dus la concluzia unei posibile „lovituri de stat sub acoperire”, menită să împiedice un acord de pace în conflictul turco-kurd. Printre violențele din acel an se numără ambuscada din 24 mai, masacrul de la Sivas și masacrul de la Bașbaglar (la începutul lunii iulie).

• În 1997, a fost dat un Memorandum militar (în turcă: 28 Șubat, 28 februarie), denumit și „lovitura de stat post-modernă” (Darbe post-modern), care se referă la deciziile emise de conducerea militară turcă la o reuniune a Consiliului Național de Securitate. Respectivul memorandum a inițiat procesul care a grăbit demisia prim-ministrului Necmettin Erbakan al Partidului Bunăstării, sfârșitul guvernului său de coaliție. În măsura în care guvernul a fost forțat să demisioneze fără dizolvarea parlamentului sau suspendarea Constituției, evenimentul a fost etichetat ca „o lovitură de stat postmodernă” de amiralul turc Salim Dervișoglu…

*

Starea de urgență este, în accepțiunea sa modernă, o declarație guvernamentală care poate modifica funcționarea normală a anumitor funcții de guvernământ. Asemenea declarații au loc, de obicei, în timpul dezastrelor naturale, după o declarație de război sau în perioade de revoltă.

În România, spre exemplu, starea de urgență este definită[1] și reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică, aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații: existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale; iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre… În conformitate cu art. 93 (1) din Constituția României, Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară ori în unele localități, și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. În Franța, starea de urgenţă permite autorităţilor să interzică circulaţia persoanelor sau a vehiculelor, să instituie zone de protecţie sau de securitate unde staţionarea persoanelor este reglementată, să interzică staţionarea într-o zonă geografică a tuturor persoanelor care încearcă, în orice mod, să împiedice acţiunea puterii publice, potrivit legii din 1955 care a creat-o. Începând cu noiembrie 2015, la graniţele terestre au fost efectuate controale/la punctele de trecere a frontierei rutiere, feroviare, maritime şi aeroportuare. Aeroporturile au continuat să funcţioneze. Legăturile aeriene şi feroviare erau asigurate… Starea de urgenţă permite, de asemenea, ministrului de interne să aresteze la domiciliu orice persoană a cărei activitate se dovedeşte periculoasă pentru securitatea şi ordinea publică. Autorităţile pot ordona închiderea provizorie a sălilor de spectacole, magazinelor de băuturi şi a locurilor de întrunire de orice natură şi să interzică reuniunile de natură să provoace sau să întreţină dezordinea. De asemenea, le pot ordona proprietarilor să îşi predea armele. Decretul care a introdus starea de urgenţă permitea percheziţii la domiciliu ziua şi noaptea, precum şi măsuri pentru asigurarea controlului mass-media…. Preşedintele tunisian, Béji Caid Essebsi, proclamase – în noiembrie 2015 – starea de urgenţă în Tunisia şi starea de asediu în capitala statului, după atentatul asupra unui vehicul al serviciilor de securitate… Voi aminti doar antecedente precum Italia anului 1943, perioda de guvernare a lui Augusto Pinochet (1974-1990) în Chile, tentativa sovietică de lovitură de stat (1991), orașul New Orleans în timpul Uraganului Katrina, cutremurul din Chile din 2010, revoluția egipteană din 2011…

*

În Turcia, instaurarea stării de urgență[2] a fost anunțată de președinte în seara de 20 iulie 2016, printr-o intervenție televizată, după o reuniune de aproape cinci ore a Consiliului de securitate națională (Conform Constituției, guvernul turc putea declara stare de urgență după consultări cu Consiliul național de securitate). Anterior, starea de asediu vizată de puciști privea interdicția de a fi pe străzi, în public/ aplicată persoanelor care nu aveau permisiunea de a fi pe timp de noapte, în scopul de a stabili și a menține ordinea, a reduce numărul de victime pe timp de război; pentru respectarea interdicției erau alocate, în mod specific, unități ale trupelor de stat; aeroporturile au fost închise și că s-a constituit Consiliul de pacificare al patriei/Consiliul păcii în ţară – care urma să pregătească o nouă Constituției a Turciei (în cel mai scurt timp). Memoria îmi șoptește că, anterior acțiunii armate a grupului având ca scop indus răsturnarea puterii de stat printr-un atac neașteptat, au fost luate măsuri legislative care limitau puterea militarilor, iar, în 2007, Erdoğan și Gülen Clericul – considerat, mai nou, inamicul suprem, au orchestrat o serie de procese cu dovezi „fabricate“ în urma cărora a fost epurată toată conducerea superioară a armatei… Tot mai restrictiv în privinţa consumului de alcool, intransigent în interzicerea rujului de culoare roşie pentru stewardesele de la Turkish Airlines, în separarea studenţilor din cămine, blocarea site-urilor de ştiri, întreruperea cercetărilor pe care le fac procurorii, judecătorii şi ofiţerii de poliţie care investighează acuzaţiile de corupţie împotriva membrilor guvernului, concedierea a mii de oameni pentru critici la adresa regimului etc., Erdogan seamănă cu un profet/sultan imposibil de contrazis… Cel care a declanșat epurări în masă în instituțiile de stat[3] – după tentativa eșuată de puci, a insistat că instaurarea stării de urgență este în deplină conformitate cu Constituția și nu încalcă statul de drept sau libertățile cetățenești fundamentale. „Obiectivul instaurării stării de urgenţă este de a lua în mod rapid şi eficient măsurile necesare pentru a elimina ameninţările la adresa democraţiei în ţara noastră, la adresa statului de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor turci”, declara Recep Erdogan. Măsura permitea președintelui și guvernului să ocolească parlamentul în adoptarea de noi legi, să limiteze ori să suspende drepturi și libertăți atunci când se consideră necesar. Potrivit articolului 120 din Constituție, starea de urgență ar fi trebuit instituită în situații de acte de violență și distrugere pe scară largă împotriva ordinii democratice sau de colaps grav al ordinii publice. Președintele are dreptul de a conduce ședințele guvernului. Starea de urgență poate fi declarată pe întreg teritoriul țării sau doar în părți din teritoriu, pentru o perioadă de cel mult șase luni (poate fi prelungită). Ordinul este trimis direct parlamentului, care, dacă se află în vacanță, este convocat imediat. Marea Adunare Națională era în măsură să ridice starea de urgență, îi putea modifica durata sau, la solicitarea guvernului, o putea prelungi cu patru luni. Imediat după intrarea în vigoare a măsurii, guvernul — condus în continuare de președinte — putea emite decrete cu putere de lege, ce se cuvin înaintate parlamentului în aceeași zi și care nu pot fi contestate la Curtea Constituțională. Articolul 15 din Constituție a prevăzut că, în timpul stării de urgență, drepturile fundamentale pot fi suspendate integral sau parțial; pot fi introduse măsuri care contravin garanțiilor constituționale fundamentale, cu condiția respectării dreptului internațional[2]. Rămâne în vigoare interdicția execuțiilor sumare și pedepsei capitale, cu excepția situațiilor de război. De asemenea, rămâne ilegală obligarea cetățenilor de a-și face publice afilierea religioasă, obiecțiile de conștiință sau opiniile, ca și aplicarea de pedepse pentru acestea. Pedepsele nu pot fi aplicate retroactiv, iar prezumția de nevinovăție rămâne în vigoare, nicio persoană neputând fi declară vinovată decât în urma unui proces.

*

În iulie 2016, Casa Albă, NATO, Uniunea Europeană, ONU făceau „apel la calm și respectarea ordinii democratice”… Care ordine democratică? În Turcia lui Erdogan? Acolo unde se face confuzia voită între valori universale și plebiscitarismul autocraților?

Erdogan s-a vrut și se dorește profetul turcilor. În discursuri (delirante, susținute de cruciada pretins sacrosanctă împotriva terorismului), a aterizat ca un cuceritor al timpurilor moderne, a învelit noțiunile/conceptele într-o baie religioasă ca un muftiu venit să spună rugăciunea. Aliatul fostei administrații Obama a promis să depășească revolta unei minorități. Pare să minimalizeze semnificația evenimentelor sau, mai exact, consecințele propriilor acțiuni.

Secularismul, democrația profundă și echilibrul puterilor, garantarea libertății de opinie și independența justiției, combaterea corupției la nivel înalt, toate sunt cuvinte uitate/părăsite după ce, într-un episod grotesc, Bilal Erdogan-fiul a fugit din Italia cu un pașaport fals, suspectat fiind de spălare de bani. Camarila din jurul președintelui multiplică doar forme de clientelism, fără nicio legătură cu Islamul; megalomania exponențială surpă republica lui Ataturk, destabilizând estul țării, escaladând tensiunea cu minoritarii kurzi; pierderea discernământului devine o amenințare la integritatea Turciei (câțiva ani înainte de împlinirea centenarului republicii seculare/implicit)/amenință stabilitatea NATO in regiune…

Cred că Erdogan este un paradox al populismului. Un exemplu de cum poate fi întoarsă realitatea ca să-ți iasă socotelile. Populismul este extrem de preocupat de îngrădirea domeniului a două entităţi sau realităţi, considerate inoportune sau periculoase: Dumnezeu şi elita care se pretinde moştenitoare a unei tradiţii primordiale, cu conotaţii religioase. Fără ideea de Dumnezeu şi fără ideea unei tradiţii revelate, care aparţine unei elite ce se perpetuează din generaţie în generaţie, lumea politică modernă a căutat mereu mecanisme de refundamentare a suveranităţii, de reducere a blocajelor în conducere, de interzicere a abuzurilor, de demascare a uzurpatorilor. Într-o lume care nu are îndreptăţire tradiţională oricine este un potenţial uzurpator. De aceea, elementul esenţial al vieţii politice moderne, impregnate de populism, este suspiciunea. Pe fondul permanentei stări de alarmă, populismul şi-a înfipt rădăcinile în resentiment…

Vreți, pe scurt, punctul de vedere al celui care v-a oferit aceste rânduri? Islamismul politic din Turcia și-a propus să desfigureze secularismul lăsat moştenire de Ataturk…

Atunci când aproximativ 55 de milioane de alegători turci au fost chemați la urne (aprilie 2017) pentru a se pronunța, prin referendum, asupra propunerii de modificare a Constituției (poate transforma țara din regim parlamentar în regim prezidențial), prin cele 18 amendamente au fost vizate, în primul rând, prerogativele puterii executive și legislative: * Abolirea funcției de premier; * Președintele va numi cabinetul și va avea un număr de vicepreședinți; * Parlamentul nu va mai monitoriza miniștrii, nu va mai avea dreptul să inițieze moțiuni de cenzură; * Președintele nu va mai fi nevoit să rămână neutru, ci va putea să își mențină afilierea politică (anterior, președintele trebuia să se retragă din partid după alegeri); * numărul membrilor Parlamentului crește, de la 550 la 600, iar vârsta minimă este coborâtă la 18 ani; * Președintele poate fi demis de Parlament (anterior, putea fi pus sub acuzare de Legislativ pentru trădare); * Tribunalele militare vor fi abolite; * Președintele va putea numi patru din totalul de 13 judecători ai celei mai înalte instanțe judiciare din Turcia…

[1]

• Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 21/2004, situaţia de urgenţă reprezintă un eveniment excepţional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante. Pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate.
• Starea de alertă se declară potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 21/2004şi se referă la punerea de îndată în aplicare a planurilor de acţiuni şi măsuri de prevenire, avertizare a populaţiei, limitare şi înlăturare a consecinţelor situaţiei de urgentă. Starea de alertă permite autorităţilor să ia orice măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea pericolelor pe care le presupune constatarea unei situaţii de urgenţă. Nu se restrâng însă drepturile constituţionale ale locuitorilor din zona pentru care s-a instaurat starea de alertă, aşa cum se întâmplă în cazul stării de urgenţă. În localităţi, starea de alertă o declară primarul cu aprobarea prefectului. Pentru un judeţ, decizia aparţine prefectului şi trebuie aprobată de ministrul Administraţiei şi Internelor. Zonele afectate de inundaţii, incendii sau zăpezi pot fi evacuate şi se pot acorda ajutoare de urgenţă. Pe timpul stării de alertă, se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea stării de forţă majoră.

Potrivit articolului 4 din OUG nr. 21/2004, pe durata situaţiilor de urgenţă sau a stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă se întreprind, în condiţiile legii, după caz, acţiuni şi măsuri pentru:

– avertizarea populaţiei, instituţiilor şi agenţilor economici din zonele de pericol

– declararea stării de alertă în cazul iminenţei ameninţării sau producerii situaţiei de urgenţă

– intervenţia operativă cu forţe şi mijloace special constituite, în funcţie de situaţie, pentru limitarea şi înlăturarea efectelor negative

– acordarea de ajutoare de urgenţă

– instituirea regimului stării de urgenţă, în condiţiile prevăzute de art. 93 din Constituţia României, republicată;

– solicitarea sau acordarea de asistenţă internaţională

– acordarea de despăgubiri persoanelor juridice şi fizice…

De asemenea, conform OUG nr. 21/2004, pe timpul stării de alertă se pot dispune, cu respectarea prevederilor art. 53 din Constituţia României, republicată, măsuri pentru restrângerea unor drepturi sau libertăţi fundamentale referitoare, după caz, la libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului, interzicerea muncii forţate, dreptul de proprietate privată ori la protecţia socială a muncii, aflate în strânsă relaţie de cauzalitate cu situaţia produsă şi cu modalităţile specifice de gestionare a acesteia.

Declararea stării de alertă să evacueze din zona supusă regimului stării de asediu sau de urgenţă persoanele a căror prezentă nu se justifică în cazul situaţiilor de urgenţă la nivel naţional sau pe teritoriul mai multor judeţe se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti, în Monitorul Oficial al autorităţii administrativ-teritoriale respective.

• Potrivit  articolului 3 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 1/1999, starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, economică şi de ordine publică, aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situaţii: a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale; b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre. Starea de urgenţăeste decretată de preşedinte şi apoi avizată în Parlament, în termen de cinci zile.  Aceasta se poate institui pe o perioadă de cel mult 30 de zile. În cazul în care este vorba despre calamităţi, responsabilităţile şi atribuţiile autorităţilor locale sunt preluate de Ministerul de Interne, prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Pe durata stării de urgenţă sunt interzise limitarea dreptului la viaţă, cu excepţia cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război, tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante, condamnarea pentru infracţiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului naţional sau internaţional, precum şi restrângerea accesului liber la justiţie,  se arată în Legea  nr. 453/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă. Potrivit OUG nr. 1/1999, pe durata stării de urgenţă, exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale poate fi restrâns, cu excepţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, numai în măsura în care situaţia o cere şi cu respectarea art. 53 din Constituţia României, republicată.

Tot în conformitate cu OUG nr. 1/1999, autorităţile civile şi militare vor  trebui să aplice următoarele măsuri excepţionale:

– să limiteze sau să interzică circulaţia vehiculelor sau a persoanelor în anumite zone ori între anumite ore şi să elibereze, în cazuri justificate, permise de liberă circulaţie;

– să efectueze percheziţii oriunde şi oricând este nevoie;

– să efectueze razii;

– să exercite în mod exclusiv dreptul de a autoriza desfăşurarea adunărilor publice, a manifestaţiilor sau marşurilor

– să evacueze din zona supusă regimului stării de asediu sau de urgenţă persoanele a căror prezentă nu se justifică;

– să protejeze informaţiile cu caracter militar destinate a fi comunicate prin mass-media;

– să dispună închiderea temporară a unor staţii de distribuire a carburanţilor, a unor restaurante, cafenele, cluburi, cazinouri, sedii ale asociaţiilor şi ale altor localuri publice

– să suspende temporar apariţia sau difuzarea unor emisiuni ale posturilor de radio ori de televiziune

– să dispună raţionalizarea alimentelor şi a altor produse de strictă necesitate;

– să interzică circulaţia rutieră, feroviară, maritimă, fluvială şi aeriană pe diferite rute…

[2] Joi, 21 iulie 2016, Turcia a dispus suspendarea aplicării prevederilor Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, în cadrul măsurilor care decurg din proclamarea stării de urgenţă.

Articolele Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), la care face referire Administraţia Recep Tayyip Erdogan vizează instituirea unor măsuri juridice de excepţie, în situaţii de urgenţă.

Articolul 15

1. „În perioade de război sau în cursul altor situaţii urgente care ameninţă o naţiune, orice parte semnatară poate aplica măsuri derogatorii de la obligaţiile acestei Convenţii, de amploarea necesitată strict prin situaţia respectivă, cu condiţia ca aceste măsuri să nu intre în contradicţie cu obligaţiile asumate prin reglementările internaţionale.
2. Prin aceste măsuri nu trebuie să existe nicio derogare de la Articolul 2, cu excepţia deceselor rezultate din acte legale de război, sau de la Articolele 3, 4 (paragraful 1) şi 7.
3. Orice parte semnatară care îşi acordă dreptul de a face aceste derogări trebuie să îl ţină la curent pe secretarul general al Consiliului Europei în legătură cu măsurile luate şi motivele acestora. De asemenea, trebuie să îl informeze pe secretarul general când aceste măsuri vor înceta şi când sunt aplicate din nou deplin prevederile Convenţiei”.

Articolul 2 al CEDO

se referă la protejarea dreptului la viaţă. „1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie”.

Articolul 3:

Interzicerea torturii

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

Articolul 4:

Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

1. „Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire”.

Articolul 7:

Nicio pedeapsă fără lege

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”…

[3] Consecințele puciului? *Peste 230 de morţi; *Peste 1.500 de răniţi; *Zeci de mii de arestări *Sute de mii de demiteri și suspendări; *Mii de funcţionari guvernamentali, suspectaţi de legături cu gruparea Gulen…

În total, regimul turc a destituit și suspendat peste 150.000 de oficiali, a arestat aproximativ 50.000 de oameni din armată, poliție, sistemul judiciar, universitar, din alte sectoare. Prin ultimul decret (iulie 2017) au fost dați afară 2.303 de polițiști, inclusiv unii de rang înalt, dar și 302 de universitari din întreaga țară; de asemenea, decretul a retras funcțiile și gradele a 342 de ofițeri și militari în retragere…