Un deceniu româno-european
Publicat de nicolaetomescu, 4 ianuarie 2017, 09:55 / actualizat: 4 ianuarie 2017, 14:23
Eram membri ai Alianței Nord-Atlantice din 2004[1]… Eram printre ultimele țări europene aflate în afara spațiului comun… Adevărat, ne doream statutul de țară membră…
La 1 ianuarie 2007, România aderă la Uniunea Europeană… Tratatul fusese îndelung cumpănit și existase o perioadă lungă de pregătire a aderării[2]…
După primirea în Uniunea Europeană, România are reprezentanți în toate instituțiile europene[3], iar cetățenii săi beneficiază de drepturile conferite de cetățenia europeană. Limba română a devenit una dintre limbile oficiale ale UE, toate documentele comunitare fiind traduse și în limba română…
Țara noastră a organizat alegeri europarlamentare de trei ori: la 25 noiembrie 2007, pentru alegerea a 35 de europarlamentari români, la 7 iunie 2009, pentru cele 33 de mandate de europarlamentar, care au revenit României, iar la 25 mai 2014, pentru 32 de mandate…
De-a lungul celor zece ani de la aderarea la UE, am avut trei comisari europeni[4]…
Deși prilej de bilanț, pentru cei care calculează, tehnic sau financiar, avantajele sau dezavantajele statutului de țară-membră, trebuie invocată și consolidarea, pe mai departe, a integrării europene, Rămâne, pentru România, un obiectiv strategic; după cum este necesară întărirea coerenţei acţiunii UE, pentru o abordare solidară şi incluzivă la nivel european, bazată pe definirea şi urmărirea unor obiective concrete, în consonanţă cu interesele cetăţenilor europeni…
Adepții „spațiului european” aduc în discuție fondurile aflate la dispoziția României; în cifre, de la aderare, România a plătit o contribuție obligatorie la bugetul UE de 13,7 miliarde euro, dar a primit 39,8 miliarde euro; mai mult decât am cotizat, banii primiți fiind alocați în mod clar unor proiecte, adică au fost folosiți cu oarecare sens: de la drumuri și canalizări în mediul rural, până la companii de software din marile orașe; practic, finanțările europene au acoperit toate câmpurile de dezvoltare ale României. Pe lista „pozitivă” se găsesc multe alte lucruri: desființarea vizelor și libertatea de mișcare, libera mișcare a bunurilor și a capitalurilor, dreptul de a munci în țările europene dezvoltate, armonizarea legislației noastre cu cea europeană. Indirect, aderarea a dus la o prezență importantă a companiilor străine în România; zece ani de statut european au schimbat România în bine. A fost perioada în care am reformat politica agricolă comună. Deschiderea de viziune şi experienţa, în mod clar, îmbogăţeşte şi ne face pe noi, românii, să fim mai conştienţi de potenţialul pe care îl avem şi mai încrezători de ceea ce putem face ca ţară în Uniunea Europeană…
În contrapartidă, milioane de români[5] sunt plecate la muncă în străinătate; mulți s-au stabilit, definitiv, cu tot cu familii; mirajul salariilor mari, dar şi lipsa locurilor de muncă din ţară au determinat oamenii să părăsească ţara. „Eurocontestatarii”[6] atacă, desigur, cei zece ani. Potrivit lor, fondurile primite au fost prea puține și au făcut parte din jocul de interese occidental, iar vistieria națională rămâne prizoniera vistiernicilor europeni. Pe de altă parte, companiile străine își transferă profiturile acasă, România fiind doar un spațiu de desfacere, o piață flămândă, care acceptă produse de calitatea a doua, îmbogățindu-i și mai mult pe bogații din altă parte. Dacă se văd unele progrese, prețul plătit este foarte mare, suntem europeni, dar în mai toate clasamentele figurăm ori pe ultimul loc, ori printre ultimii…
Politicieni, analiști, economiști se află într-o dezbatere permanentă despre avantajele și dezavantajele statutului României de țară-membră și chiar asupra viitorului Europei unite[7]… Ambele tipuri de discurs sunt argumentate… Europa unită are probleme, România are probleme[8]…
[1] După o tentativă nereușită în 1997…
[2] Procesul de aderare a României la UE a început, efectiv în 1993, odată cu semnarea, la 1 februarie, a Acordului european instituind o asociere între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și România, pe de altă parte; acordul recunoștea obiectivul țării noastre de a deveni membru al Uniunii și prevedea asistență financiară și tehnică din partea acesteia.
La 22 iunie 1995, în cadrul unei ceremonii oficiale (Paris), Theodor Meleșcanu, ministrul român al afacerilor externe, a depus cererea oficială a României de aderare la Uniunea Europeană; cererea de aderare era însoțită de documentul „Strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană”, semnat, la Snagov, cu o zi înainte (respectiv 21 iunie), de toți liderii partidelor parlamentare, de președinții celor două Camere ale Parlamentului României și de președintele Ion Iliescu.
La 27 iunie 1995, în Palatul Festivalurilor de la Cannes, s-a desfășurat Consiliul European al Uniunii Europene, la care a fost prezent și președintele Ion Iliescu; momentul a avut însemnătate pentru statele asociate, calitate în care se afla și România, datorită aprobării, de către statele membre ale Cartei Albe, a unui cadru general al legislației comunitare în domeniul pieței interne și al cerințelor pe care statele asociate trebuiau să le adopte pentru armonizarea legislației comunitare cu cea națională.
România își completează statutul de stat asociat la Uniunea Europeană prin semnarea, la Bruxelles, la 30 iunie 1995, a Protocolului adițional la Acordul de Asociere, prin care este finalizat cadrul juridic de participare a României la programele comunitare care vizau domeniile economic, tehnic, științific și cultural. Transpunerea în practică a prevederilor Acordului European de Asociere, precum și pregătirea procesului de aderare a României la Uniunea Europeană au revenit Comitetului Interministerial pentru Integrare Europeană, care și-a început oficial activitatea în cadrul primei reuniuni, la 14 august 1995.
La 27 iunie 1997, la Amsterdam, are loc summit-ul Uniunii Europene, la care sunt invitate să participe și statele candidate la aderare, iar România a fost reprezentată la lucrările acestei reuniuni de o delegație condusă de președintele Emil Constantinescu.
La 15 iulie 1997, Comisia Europeană a publicat Agenda 2000, caracterizată drept un pachet de măsuri, care a indicat calea de urmat pentru realizarea aderării. Documentul era structurat pe trei părți și se referea la viitorul politicilor comunitare, extinderea Uniunii Europene și perspectivele financiare ale Uniunii Europene pentru perioada 2000-2006. De asemenea, documentul avea anexate opiniile Comisiei, elaborate pe baza criteriilor de la Copenhaga, privind cererile de aderare formulate de Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Slovenia. Comisia a realizat evaluări pentru fiecare țară în parte privind gradul de îndeplinire a condițiilor de aderare, iar România nu a fost inclusă în categoria țărilor recomandate să înceapă negocierile de aderare. Autoritățile de la București au realizat un Program Național de Aderare a României la Uniunea Europeană pe termen mediu, structurat în patru părți; programul a fost prezentat, la 21 mai 1998, în ședința de guvern, de către Alexandru Herlea, ministrul delegat pe lângă prim-ministru pentru integrare europeană, iar după ce a fost discutat în plenul celor două Camere ale Parlamentului, a fost transmis, la 25 iunie 1998, Comisiei Europene.
Executivul comunitar a propus, la 13 octombrie 1999, începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană cu Malta, Letonia, Lituania, Slovacia, Bulgaria și România, dar în ceea ce privește ultimele două state mai trebuia așteptată decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999.
Cu ocazia summit-ului șefilor de stat și de guvern ai UE de la Helsinki, de la 10-11 decembrie 1999, liderii celor 15 state membre au aprobat în prima zi a Consiliului European începerea negocierilor de aderare a celor șase state, printre care și România, cu precizarea că momentul aderării se va produce atunci când statele vor fi îndeplinit condițiile de aderare. Momentul deschiderii negocierilor de aderare ale României cu Uniunea Europeană s-a consumat la Bruxelles (15 februarie 2000), în cadrul Conferinței Interguvernamentale România-UE la nivel de miniștrii de externe ai celor 15 state membre cu delegația română condusă de ministrul Afacerilor Externe, Petre Roman.
La 29 iunie 2001, Ministerul Integrării Europene trimite la Bruxelles, Comisiei Europene, ediția 2001 a Programului Național de Aderare a României la UE, care reflectă stadiul de pregătire a statului român pentru aderare, evoluțiile în îndeplinirea fiecărui criteriu în parte și pe fiecare domeniu de activitate. În debutul sesiunii de lucru din 2001, Parlamentul European votează, la 5 septembrie, raportul întocmit de raportorul pentru România, Emma Nicholson, și care privea stadiul de aderare al României la Uniunea Europeană. Evaluarea procesului de pregătire pentru aderare a României la blocul comunitar a fost subiectul vizitei comisarului european pentru extindere, Guenter Verheugen, la București, la 20-21 februarie 2003.
La 11 martie 2004, Parlamentul European a aprobat, cu 374 de voturi favorabile, 10 împotrivă și 29 de abțineri, raportul referitor la candidatura României și Bulgariei de aderare la Uniunea Europeană. Ceremonia (istorică) desfășurată la Dublin, la 1 mai 2004, prin care Uniunea Europeană a primit cele zece noi state membre, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria, a reprezentat și ocazia pentru liderii de la Bruxelles de a transmite un mesaj de încredere autorităților de la București prin vocea comisarului pentru extindere, Gunther Verheugen, care a declarat că „marele proiect” european nu este complet atât timp cât România și Bulgaria nu au aderat la UE, „care sunt o parte integrantă a acestui proiect”…
România finalizează, din punct de vedere tehnic, negocierile de aderare la UE, la 8 decembrie 2004, la Bruxelles, prin închiderea provizorie a ultimelor două capitole: „Politica în domeniul concurenței” (cap. 6) și „Justiție și afaceri interne” (cap. 24), cu prilejul conferinței de aderare România-UE. La 14 decembrie 2004, Comisia Europeană confirmă, în cadrul celei de-a XII-a și ultime Conferințe Interguvernamentale de Aderare a României la UE, desfășurată la Bruxelles, închiderea provizorie a tuturor celor 31 de capitole de negociere, urmând ca decizia politică de închidere a negocierilor să fie pronunțată la Consiliul European în cadrul reuniunii de iarnă. Reprezentanții Comisiei Europene au subliniat că România va trebui să își respecte în totalitate angajamentele asumate în vederea închiderii negocierilor și să facă din reforma administrației publice, a sistemului judiciar și din lupta împotriva corupției, priorități absolute pentru perioada următoare. Parlamentul European a votat, la 16 decembrie 2004, raportul referitor la progresele României pe calea aderării la Uniunea Europeană, recomandând semnarea Tratatului de aderare în primăvara anului 2005 și aderarea efectivă, împreună cu Bulgaria, la 1 ianuarie 2007. În cadrul reuniunii de iarnă a Consiliului European, desfășurat la 17-18 decembrie 2004, liderii Uniunii Europene au aprobat ca Tratatul de aderare a României și Bulgariei la UE să fie semnat în aprilie 2005, iar aderarea ca state cu drepturi depline a celor două țări să aibă loc în 2007, în cazul în care își vor continua reformele și își vor îndeplini angajamentele asumate.
La 13 aprilie 2005, la Strasbourg, Parlamentul European a acordat, cu 497 de voturi favorabile, 93 împotrivă și 71 de abțineri, avizul conform pentru semnarea Tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană. Delegația română, condusă de președintele Traian Băsescu, a participat, la 25 aprilie 2005, la Luxemburg, la ceremonia de semnare a tratatului de aderare a României la instituțiile Uniunii Europene.
La 13 octombrie 2005, cu aproape două săptămâni înaintea prezentării în Parlamentul European a raportului tehnic de monitorizare a progreselor înregistrate de România pe calea aderării, comisarul european Olli Rehn a efectuat o vizită de documentare la București, pentru a discuta cu autoritățile române și pentru a lua un ultim puls asupra transpunerii în practică a măsurilor ce se impun pentru a respecta calendarul aderării României, la 1 ianuarie 2007. La 25 octombrie 2005, la Strasbourg, în plenul Parlamentului European, comisarul european pentru extindere, Olli Rehn, a prezentat, structurat în cadrul celor două rapoarte, pozițiile Comisiei Europene privind nivelul atins de Bulgaria și de România pe calea aderării. Conform prezentării comisarului european, ambele state au înregistrat progrese în îndeplinirea obligațiilor asumate. România a înregistrat progrese în domeniul justiției, al concurenței și al ajutoarelor de stat și o anume ameliorare în privința alinierii legislației la normele comunitare. Atât Bulgaria, cât și România au făcut progrese în domeniul respectării drepturilor omului și ale minorităților, dar este obligatoriu ca eforturile să continue în domeniul economiei. Olli Rehn a evidențiat reformele structurale foarte importante și creșterea economică remarcabilă din anul 2005, aproximativ 8,3 la sută pentru România. Bulgaria trebuie să-și intensifice eforturile pentru reducerea deficitului de cont curent, iar România să acorde o atenție considerabilă balanței comerciale.
La 26 septembrie 2006, la Strasbourg, Comisia Europeană a prezentat raportul comprehensiv de monitorizare a României și Bulgariei, în care s-a făcut precizarea, pentru prima dată, că cele două state candidate sunt pregătite să adere la 1 ianuarie 2007.
La 24 noiembrie 2006, Republica Federală Germania a ratificat Tratatul de Aderare al României și Bulgariei la Uniunea Europeană, fiind ultimul stat care încheie acest proces necesar. Consiliul European de la Bruxelles, din 14-15 decembrie 2006, a confirmat aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007…
[3] România este reprezentată în cadrul instituțiilor și organelor UE — Consiliul, Comisia Europeană, Parlamentul European, prin membri desemnați/aleși, încă de la aderarea la UE. România are drept de vot în toate reuniunile Consiliului Uniunii Europene. Ca cel de-al șaptelea stat membru, după mărime/criteriu demografic, României i-au fost atribuite 14 voturi. Alți reprezentanți ai României în cadrul instituțiilor UE: un judecător la Curtea de Justiție a Comunităților Europene — Camelia Toader; un judecător la Tribunalul Uniunii Europene — Andrei Popescu; un membru în Curtea de Conturi — George Pufan, 15 membri în Comitetul Economic și Social și 15 membri în Comitetul Regiunilor. De asemenea, Banca Națională a României face parte din Sistemul European al Băncilor Centrale, iar guvernatorul acesteia participă, ca membru cu drepturi depline, la Consiliul General al Băncii Centrale Europene și la comitetele acesteia. În Parlamentul European, în legislatura 2014-2019, cetățenii României sunt reprezentați de 32 de deputați europeni, aleși prin vot direct în urma alegerilor desfășurate la 25 mai 2014. Parlamentarii europeni aleși vor ocupa această poziție până în anul 2019, când vor avea loc alegeri europene în toate statele membre pentru desemnarea unui nou Parlament European. Mandatul din perioada 2014-2019 este cel de-al treilea pentru europarlamentarii români și al doilea mandat complet, de 5 ani…
[4] Leonard Orban și-a preluat funcția de comisar european pentru Multilingvism, la 1 ianuarie 2007; el a gestionat un buget de aproximativ 1,2 miliarde de euro, având în subordine 3.400 de persoane; portofoliul multilingvismului a cuprins traducerile, interpretarea și oficiul pentru publicații oficiale al Uniunii Europene; mandatul său s-a încheiat la 9 februarie 2010. Al doilea comisar european din partea României a fost Dacian Cioloș, pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, fiind învestit în funcție la 9 februarie 2010; Dacian Cioloș a gestionat unul dintre cele mai importante portofolii, care a avut alocat pentru anul 2010 circa 50 de miliarde de euro, aproape o treime din bugetul Uniunii Europene. Al treilea comisar european din partea României este, de la 1 noiembrie 2014, Corina Crețu (până în 2019), pentru Politica Regională a Comisiei Europene; în perioada iunie-octombrie 2014, a ocupat funcția de vicepreședinte al Parlamentului European; portofoliul Politica Regională reprezintă unul important, care, prin natura și responsabilitățile pe care le implică, face parte din majoritatea grupurilor de coordonare pe orizontală (așa numitele „echipe de proiect”) din cadrul Comisiei Europene…
[5] Unele surse indică cifra de 3 milioane, alte surse faptul că desființarea vizelor și posibilitatea românilor de a lucra în țările-membre ne-au lăsat mai săraci cu vreo cinci milioane de români, care au plecat de nevoie și au acceptat orice slujbă, oricât de grea sau umilitoare.
[6] Nu pot fi numiți eurosceptici, partidele românești sunt departe de construcțiile ideologice care au dus la Brexit sau au întărit Frontul Național francez…
[7] Mulți nu înteleg de ce ar trebui să devină refugiații de război sau atentatele teroriste teme pe agenda românilor… Uneori, pe frontul dezbaterii apare frica: ne vom pierde identitatea națională, progresul va duce la căsătorii între persoane de același sex, laicitatea și corectitudinea politică pot transforma Europa în teritoriu musulman…
[8] Ne aflăm la marginea Europei unite, nu numai din perspectivă geografică. Suntem către margine din multe puncte de vedere. „Suntem încă suferinzi după acea boală cruntă prin care am trecut: comunismul. Convalescența se întinde peste câteva generații. Am fost zeci de ani victime ale unui sistem care a creat idoli falși, a smuls scara valorilor din peretele societății românești, ne-a făcut, simultan, victime ale prezentului și călăi ai viitorului. Un sistem care a ucis elitele în pușcării și a creat generații de supraviețuitori care au ales să plece privirea ca să nu li se taie capul. Generații fericite să plece de la fabrică sau de pe câmp cu o șaibă sau un șurub în buzunare sau cu un sac de grâu ascuns sub paie în căruțe. O supraviețuire care a alienat bunici, părinți, copii. Copii care, la rândul lor, au avut alți copii”…
