Veronica Micle: „(…)Mi-e dor de-un lung repaos(…)”

Publicat de nicolaetomescu, 2 august 2021, 21:20

feature de Nicolae Tomescu

Văzuse lumina vieții la 3 (trei) luni după nașterea lui Eminescu… A murit la 2 (două) luni depărtare de pierderea fostului iubit…

Deși a publicat versuri, nuvele, traduceri în revistele vremii și un volum de poezii, Veronica Micle, născută Câmpeanu[1] (22 aprilie 1850/Năsăud-3 august 1889/Văratic), este o imagine asediată de public / mai ales pe temeiul dragostei sfărâmate în relația cu Mihai Eminescu…

Parcă o vedem stând în fața unor clipe care nu au existat vreodată… După ce, în 1852, Veronica se mută la Iași, înscrisă Școlii centrale de fete – pe care o absolvă (în 1863) cu calificativul „eminent”[2], la 7 august 1864 inocența îi este spulberată de capriciile vremurilor atunci când, la împlinirea vârstei de 14 ani, este aruncată în căsătoria cu Ștefan Micle[3]. Prea devreme, descoperă ciuma unor tablouri sociale pictate cu gesturile izolate și fixe ale obișnuitului. Între anii 1864 și 1865, participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai fracțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu[4]; viitorului academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, politician și scriitor, i se imputau „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”; Maiorescu este, în cele din urmă, achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință… În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria[5], iar în 1868 vede lumina zilei Virginia Livia[6].

În 1869, contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară. În primăvara anului 1872, o călătorie la Viena, pentru tratament medical, este debutul poeziei unei demon numit iubire (față de Mihai Eminescu), nostalgie după copilăria pierdută și tristețe pentru însingurarea de mai târziu.

Debutează, în 1872[7], cu două lucrări în proză: Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași.

Majoritatea poeziilor este publicată în „Convorbiri literare”. Colaborează, totodată, la „Columna lui Traian”, „Familia”,  „Literatorul”, „Universul literar”. În 1887, apare volumul care cuprinde poezii originale, prelucrări după Theophile Gautier și Lamartine… plus aforisme. Din perspectiva lui Eminescu, „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine. Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”. Dimpotrivă, Barbu Ștefănescu Delavrancea considera volumul de poezii o palidă imitație a liricii lui Eminescu, iar pe Veronica Micle „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva pe lume”. Nicolae Iorga a crezut că viața și opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame antice, în care se cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei înainte de expirare și pedeapsa”, iar, pentru George Sanda[8], „Dramei ceatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este și condiția creației ci numai a vieții; femeia care capătă conștiința personalității sale răzbună nu un sentiment jerfit, ci o viață pierdută.”

„S-a stins de-acuma, stinsu-s-au toate.
Plăcute iluzii de-acum vă las;
Tristul meu suflet de azi nu mai poate
Să simtă alta decât necaz.

Căci pe a lumei turbate valuri
Credeam că lesne eu voi pluti
Și că viața-mi făr-de necazuri
Făr-de-ntristare se va sfârși.”

La 1 septembrie 1874, Eminescu a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași; a stat până în octombrie 1877, timp în care țipătul ființei lui pretinde o relație tumultoasă cu Veronica. În 1875, Ștefan Micle se trezește îndepărtat de la conducerea Universității, fiind numit director al Școlii de Arte și Meserii[9]. În timpul Războilui de Independență, Veronica Micle a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat, cu bani, pe invalizi să se întoarcă la casele lor.

La 4 august 1879 moare Ștefan Micle. Eminescu recunoscuse, de nenumărate ori – în scrisorile și poeziile sale, influența pe care Veronica a avut-o asupră-i. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „(…)viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește: „(…)până când am întâlnit-o n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”[10].

Până la 4 august 1879, „din amintirile lui Ioan Slavici” știm că după stabilirea la Iași (în 1874), Eminescu frecventa salonul Veronicăi. Dintr-un concept de scrisoare (1876), îi aflăm iubirea pătimașă… de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text, Eminescu descrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei, aflăm din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. O dată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe[11]. Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie (anul invocat) până la următorul episod al legăturii lor a fost o perioadă de frământări. Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul sufletesc: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea,Venin și farmec, Gelozie și multe altele. „Luceafărul” reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire: „Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine, Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit. Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Veronica preia, din nou, ințiativa și reușește să îl înlănțuie – folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovadă este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876, pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare, Perpessicius observă că „este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă”, iar, pe spatele scrisorii Veronica îl corectează (ulterior) cu anul 1879; încercarea evidentă de postdatare oferă dovada faptului că Veronica avea ceva de ascuns, anume că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle; anul real este, cu siguranță, 1876… În poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală – dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acea clipă ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între versurile scrise după august 1876 sunt câteva în care poetul afirmă, explicit, că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi[12]. Urmează o perioadă în care apar, în manuscrise, poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica[13].

Pasiunea lui Eminescu se mai domolește, hotărându-se, nu numai în acest sens, și mutarea la București (octombrie 1877). Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica, imediat după îngustarea clepsidrei, conține explicațiile comportamentului ei de până atunci. „Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?” Ea îi declară, cu sinceritatea plină de cruzime a unor femei, că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată; Veronica adaugă faptul că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură de faptul că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

După moartea lui Ștefan Micle[14], legătura dintre cei redevine avânt frământat, printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie ale anului 1879 le petrec împreună, într-un fel de lună de miere. Din noiembrie 1879 până în aprilie 1880, încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească; un rol esențial (transformat în pretext sau viceversa) a reprezentat-o lipsa mijloacelor materiale. Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi Micle către Eminescu privește împrejurarea potrivit căreia marele poet îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880). Un alt reproș pe care i-l face, des, este că nu venea la Iași să o viziteze. Încântarea „lunii de miere” se risipește; Eminescu a mai ajuns la Iași în noiembrie, la serbarea anuală a „Junimii”; apoi a plecat Veronica la București să-și vadă iubitul. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele femeii. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte, „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau  anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Sfredelea în sentimentul chinuitor și obsedant provocat de bănuiala sau certitudinea că ființa iubită este necredincioasă; în adevăr, Eminescu reacționase, aproape instantaneu, prin scrisori furibunde. Ca replică, amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile… Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880)[15], pe care Eminescu a reușit să le gestioneze; primele două, prin scrisori, ultima printr-o călătorie în capitala Moldovei; la epistolele înveninate, geniul răspunde în glumă și purcede grabnic la Iași, reușind să mai amâne, cu două luni, deznodământul. Atunci când răspunde, în scris, acuzațiilor și reproșurilor repetate, explică, fără să fie orbit de fulgere, că este bolnav și obosit[16]. La primirea unor astfel de scrisori, Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să repornească furtuna și să acopere stelele, luând peste picior explicațiile lui Eminescu. În 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura lor. La sfârșitul lui martie 1880, îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îl acuză: numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile…

„Știu c-amorul tău e mare
Și-al tău chin adânc și greu,
De aceea eu de tine
Mă ascund și fug mereu.

Nu-nțelegi că al meu suflet
Este pururea nebun
Și-a mea soartă cât de tristă-i
Mi-i și groază să ți-o spun?

Și urăsc cu-nverșunare
Când iubită știu că sunt,
Să iubesc când nu-s iubită
Este soarta-mi pe pământ.”

Rămân despărțiți, izolați, diferențiați până în decembrie 1881. Din această perioadă ni s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea fiind expediată de Veronica Micle. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, mai exagerate decât până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn, fie și minuscul, de atenție. Într-o scrisoare nedatată, dar care poate fi plasată în a doua jumătate a anului 1880, Veronica Micle începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna deoarece poetul, în înțelegere deliberată cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”; răzbunarea ei ar consta în publicarea unei descrieri a „Junimii”, sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar, pe care i-a făcut-o Eminescu însuși; iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie, deține două scrisori care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Veronica Micle nu a publicat niciun rând din destăinuiri, dar a spus tuturor cunoscuților ceea ce știa[17]. La sfârșitul lunii decembrie a anului 1881, merge la București pentru a-l întâlni pe Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Dar orice zvâcnire îi îndepărtează de lucrurile posibile. În stilul clasic al unor femei, stârnește gelozia poetului față de I. L. Caragiale, cu care avusese, între timp, o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise de Veronica Micle lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte tulburătoare, de fiecare dată când are de-a face cu marele dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic, ziarist. Eminescu reacționează cu o violență extremă[18]. Aflat în echilibru instabil, dezvoltă iluzii periculoase: nu Veronica este vinovată în povestea cu I. L. Caragiale, totul reprezintă o consecință a greșelilor lui, pe care încearcă să le îndrepte. Perioada apropierii celor doi este foarte asemănătoare cu perioada anterioară. Trebuie spus că Veronica a manifestat mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar a continuat să îl chinuie pe Eminescu[19]. cu toane și pretenții. Într-o scrisoare din 28 martie 1882, recunoaște ea însăși faptul că, procedând de a anumită manieră, încerca să-l țină lângă ea. Despărțirea (august 1882), în sensul îndepărtării sufletești, al pierderii afecțiunii, are ca fundament aceleași motive precum ruptura anterioară.

În rest? Amintiri și căutarea unor măsuri din care și-au luat rămas bun idealurile. După moartea singurei sale relații oficiale, pentru Veronica Micle s-a declanșat un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii – în scopul de a fi repartizată, ei și fetelor sale, o pensie de urmaș; în pofida promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia. În 1886, locuiește în București, la fiica sa, Valeria, studenta Conservatorului din capitala României. Cealaltă fiică a îmbrățișat cariera tatălui său, devenind profesor de fizică.

Veronica Micle donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratic.

 ***

La 3 august 1889, se sinucide – cu arsenic – la Mănăstirea Văratic…

Repet: Văzuse lumina vieții la 3 (trei) luni după nașterea lui Eminescu… A murit la 2 (două) luni depărtare de pierderea fostului iubit…

Note, glose, comentarii, ceva scris pe marginea unui text tipărit sau a unor manuscrise… Nu am făcut nimic altceva… Finalul este pe măsura începutului… Totuși… Am încercat să înțeleg un copil care și-ar fi dorit, cu disperare, să crească în lumea celor mari. Copil care, uneori, a avut mintea unui bătrân. Inteligent și sensibil, creator de poezie, a încercat să lupte împotriva cancerului social, dar nu și-a ales bine mijloacele și oamenii (pe Eminescu, deja chinuit, l-a aruncat în plasa unui păianjen al sentimentelor). A trădat prietenia, cu o înspăimântătoare inocență, cu obscenitatea la fel de terifiantă care îi tulbura gândurile… 

Nu este oare autobiografia măruntei deșertăciuni numite viață, în care orice izbândă cheamă înfrângerea iar timpul pare că nu are niciodată răbdare?

„Se va sfârşi, fără de urmă,
S-a stinge ca şi cel dintâi,
Iar moartea patimile curmă
Şi-o biată pulbere rămâi.”

***

[1] Tatăl ei, Ilie Câmpeanu, a murit înainte de nașterea fiicei sale; mama, Ana, s-a mutat la Târgu Neamț (în 1850), împreună cu cei doi copii. Fratele, Radu, moare la scurtă vreme după evenimentul menționat.

[2] Din comisia examenului de absolvire făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle (viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani).

[3] Oficiată la Biserica Bob din Cluj… La data căsătoriei, Ștefan Micle era profesor universitar, mai târziu a devenit rector al Universității din Iași.

[4] Pe atunci, profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar…

[5] Pe care mama ei o alinta „Greiere”…

[6] Alintată „Fluture”…

[7] În „Noul Curier Român”.

[8] Istoric literar, editor, poet, prozator şi dramaturg contemporan nouă.

[9] În localul căreia s-a mutat împreună cu familia…

[10] O descriere obiectivă a evoluției relației dintre Veronica Micle și Eminescu poate fi obținută prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.

[11] Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria (îi aparținea lui Eminescu): „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”

[12] Spre exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă.

[13] Dormi!, Cărțile, Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.

[14] Din 4 august 1879…

[15] Iată un exemplu despre felul în care reacționa Veronica Micle atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă: „D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.” Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare (un pasaj din scrisoarea datată 19 februarie 1880).

[16] În scrisoarea din 4 februarie 1880, Eminescu încearcă să o împace pe Veronica Micle, dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat, că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață. „Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele… Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorințade-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

[17] O mărturie a felului în care a acționat Veronica Micle: scrisoarea din 8 decembrie 1880, pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie, rugându-l să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar, în prima parte a scrisorii, se plânge că este deznădăjduită deoarece Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.

[18] După cum relatează el însuși, în scrisoarea din 28 decembrie, și după cum confirmă însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului (la Maiorescu acasă).

[19] Sunt specialişti care afirmă că toate cochetăriile Veronicăi Micle nu sunt decât răutăţi şi bârfe ale junimiştilor/o dispreţuiau pe iubita lui Eminescu pentru un conflict mai vechi al acesteia cu Titu Maiorescu – mai exact, martoră într-un proces în care autorul celebrei teorii a formelor fără fond era acuzat de hărţuirea unei eleve. În 1864, Veronica Micle şi mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat criticului. Preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolară, Maiorescu era învinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia Rückert. „Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu înverşunare acuzaţia, poate reală”, scrie Costin Tuchilă…