(VIDEO) „Un muzeu al satului la Capu’ Satului”
Publicat de nicolaetomescu, 28 decembrie 2017, 09:00
© Nicolae Tomescu
În general, atunci când oamenii găsesc obiecte vechi, se spune că acestea sunt bun de pus la muzeu. Desigur, culegerea de obiecte de aceeaşi natură, de aceeaşi categorie, pare să reprezinte, mai curând, raţiunea înfiinţării unei colecţii…
Potrivit numărului mare de obiecte, documentarul nostru nu mai tratează o colecţie, ci un muzeu veritabil[1]. „Muzeul lui Ion”, „Muzeul Ion Grămadă” pornise de la concepţia potrivit căreia majoritatea exponatelor trebuie să corespundă[2] artei populare, tradiţiilor şi îndeletnicirilor locuitorilor din Câmpulung Moldovenesc…
Până în perioada 2001-2002, rudele, prietenii, vecinii au sprijinit ideea transformării casei într-o ființă definitorie pentru universul bucovinean; oricum, majoritatea exponatelor a fost cumpărată din bugetul familiei. Ioan Grămadă nu a fixat/perceput o anumită taxă de intrare, ci lasă la aprecierea vizitatorilor contribuţia lor pentru întreţinere; donaţiile, oarecum simbolice, nu au dus la înlocuirea acoperişului casei, procurarea draniţei, procurarea substanţelor chimice, cu care se previne apariţia cariilor în cazul obiectelor confecţionate din lemn, a moliilor pentru textile, covoare, port popular etc.
Peste 7.000 de exponate (repartizate în 14 săli şi 7 expoziţii în aer liber), definesc pasiunea, nicidecum dorinţa de a obține venituri. Poate că veți dori să veniți şi să vă confruntați (mai curând, armonizați) cu obiectele expuse în Muzeul Etnografic Ioan Grămadă. Unii trăiesc și astăzi din curiozitatea de a le revedea. Pentru alții, gestul ar avea o acoperire deplină nu atât în cronologie, cât în actul de credinţă; aceștia pot încerca o emoţie profundă în faţa ideii de muzeu; sigur le va plăcea faptul că sunt lucruri multe adunate la un loc. Să nu uităm: dacă numărul vizitatorilor devine din ce în ce mai mic, se risipește sprijinul financiar necesar pentru întreţinerea şi îmbogăţirea colecţiei…
***
Un muzeu este aidoma unui album de familie, al propriei noastre familii, în care ne vedem străbunii pentru prima oară, acei oameni despre care am auzit povestindu-se, pe care nu i-am cunoscut, prieteni şi locuri pe care le-am uitat şi, de ce nu, chiar pe noi la vârsta primilor paşi ori a primelor iubiri. (Claudia C. Stoicescu)
[1] Colecţie sau muzeu? Dacă ne referim la colecţia etnografică, ultima implică un sens al etnografiei, privită ca o ştiinţă care se ocupă cu studierea şi descrierea diferitelor popoare – din punctul de vedere al originilor, moravurilor şi credinţelor, al felului lor de trai. Termenul de „muzeu” desemnează o clădire în care sunt adunate opere de pictură, de sculptură, obiecte antice sau acelea care interesează ştiinţele, artele, istoria naturală, geologia etc.
[2] Regretatul Horia Bernea afirma, cu temei: „În muzeele de etnografie îmi lipsea frumuseţea obiectului. Legăturile tainice ale lucrurilor, tainice ca şi producerea lor. În muzeul etnografic frumuseţea obiectului este programatic neglijată, de parcă ar fi ceva ruşinos. Mă îngrozeşte modul de expunere, obsesia pentru explicaţii, protecţia excesivă. Ele sfârşesc prin a anula obiectul. Şi, dacă se întâmplă ca frumuseţea să transpară, este pentru că obiectul a fost prea puternic.”
