„Voi n’a’ți fost cu noi în celule să știți ce e viața de bezne(…)”

Publicat de nicolaetomescu, 30 mai 2017, 06:44

• 30 mai 1945: Începe procesul ziariștilor „criminali de război” și vinovați de „dezastrul țării”. Printre acuzați: Pamfil Șeicaru, Radu Gyr, Nichifor Crainic. Sentința va fi pronunțată la 4 iunie 1945.

*

Ziarist, director al ziarului „Curentul”[1], Pamfil Șeicaru (18 aprilie 1894, Buzău-21 octombrie 1980, Munchen, Germania) este considerat cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale. Director al ziarului „Bucovina” (Cernăuți), a participat la editarea revistei „Gândirea”.

A absolvit studii juridice, obținând licența în drept. A luat parte, ca ofițer, la operațiile militare din Primul Război Mondial, fiind citat cu „Ordin de zi pe Armată”. A fost deputat în Parlamentul României (1928, 1931, 1933). Rămâne singurul ziarist român care a afirmat, în 1939, că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic[2]. În august 1944 a părăsit țara cu ideea de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susțină cauza României după încetarea războiului. În 1945, comuniștii l-au comdamnat la moarte în contumacie. În 1966, Ceaușescu l-a grațiat în urma unei acțiuni a Securității, după care a fost ajutat financiar să publice articole și cărți favorabile politicii lui Nicolae Ceaușescu, de independență față de Moscova[3].

A petrecut 30 de ani în Spania; la Madrid, a publicat o ediție trimestrială a ziarului „Curentul” și, pentru ceva timp, „Liberty and Justice”. Ultimii ani i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau (Bavaria). La moartea sa, în octombrie 1980, prim-ministrul Bavariei l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace.”

*

Teolog[4], scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof (creator al curentului gândirist), Ion Nichifor Crainic (Ion Dobre, 22 decembrie 1889, Bulbucata, județul Vlașca-20 august 1972, Mogoșoaia-București), s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic[5] și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.

A studiat teologia la București, a obținut doctoratul în filosofie la Viena. Crainic a debutat, în calitate de poet, înaintea Primului Război Mondial, la diverse publicații literare naționalist-tradiționaliste[6]. Director al ziarului naționalist „Calendarul”[7], a condus revista „Flamura” și, după strămutarea revistei „Gândirea”, una dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, de la Cluj la București, preia conducerea acesteia (de la Cezar Petrescu), devenind directorul și mentorul ei[8]. După asasinarea primului-ministru I.G. Duca de către un comando legionar, pe peronul gării Sinaia, Nichifor Crainic suportă arestul, împreună cu conducerea legionară, dar și cu alți opozanți ai regimului, fiind acuzat că ar fi fost instigatorul moral al asasinatului. A fost achitat la proces. În 1940, era ales membru al Academiei Române, reconfirmat post-mortem (în  1994).

Secretar general la Ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare, ministru al propagandei în perioada dictaturii militare a lui Ion Antonescu, deținut politic sub regimul comunist între anii 1947-1962…

Primăvara anului 1945 aduce și vântul persecuțiilor îndreptate către Nichifor Crainic. Trimiterea lui în judecată este salutată de „Scânteia”[9]. Mentorul „Gândirii”, judecat în contumacie de Tribunalul Poporului, la 4 iunie 1945, în cadrul procesului lotului „ziariștilor fasciști”[10], se trezește condamnat la detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima privind dezastrul țării, prin crime de război. În aceste condiții, Nichifor Crainic trăiește, timp de doi ani, ca fugar; sub numele Ion Vladimir Spânu, el se ascunde prin diferite sate din Transilvania, în casele unor preoți care-i fuseseră elevi la Teologie. În 1947, convins că atmosfera s-a mai destins și că va fi repus în drepturi, Nichifor Crainic se predă autorităților comuniste. Acestea anulează sentința nedreaptă din 1945, dar îl țin închis, fără judecată, timp de 15 ani. În detenție (1947-1962), suportă regimul de exterminare și reeducare (Jilava, Văcărești și Aiud). Prin Decretul 293/18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat, Nichifor Crainic este grațiat la data de 24 aprilie 1962. După eliberarea din închisoare, între 1962-1968, scrie la ziarul comunist de propagandă „Glasul Patriei”[11]. În 1968, Nicolae Manolescu îl include într-o antologie de poezie[12], care avea să fie interzisă, atât din cauza prezenței poeților condamnați în cadrul așa-zisului proces al ziariștilor fasciști din 1945 și a celor din exil (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotruș, Ștefan Baciu), cât și din cauza absenței unor scriitori proletcultiști precum Mihai Beniuc și Eugen Jebeleanu.

Nichifor Crainic moare la 20 august 1972.

*

Fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu, poetul, dramaturgul, eseistul[13] și gazetarul Radu Demetrescu (2 martie 1905, Câmpulung Muscel-29 aprilie 1975, București), născut la poalele Gruiului – de unde și pseudonimul literar Gyr, prin derivație, a plătit prețul apartenenței la Mișcarea Legionară.

Comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, autorul textului Sfânta tinerețe legionară, imnul neoficial al Mișcării Legionare, al Imnului Moța și Marin[14], al Imnului muncitorilor legionari, al altor lucrări dedicate mișcării, a fost director general al teatrelor în timpul scurtei coabitări legionaro-antonesciene[15]. Chiar atunci, o trupă de actori evrei a înființat (București) teatrul evreiesc „Barașeum”[16]…

Debutase la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic În munți, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a debutat editorial (în 1924) cu volumul Liniști de schituri. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 și 1939) al „Societății Scriitorilor Români”, al Institutului pentru Literatură și al Academiei Române. A susținut un număr însemnat de conferințe, cele mai cunoscută fiind „Studențimea” și „Idealul Spiritual” (din 1935). A fost un colaborator statornic al revistei „Universul literar” (în perioada de după debut)[17].

După detenția din timpul dictaturii regale (a lui Carol al II-lea), unde a stat închis în lagărul de la Miercurea-Ciuc (alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade), Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului Ion Antonescu; după eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” în batalioanele de la Sărata. Întors din război, rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat, în 1942 (la editura „Gorjan”) volumul Poeme de războiu (carte cenzurată).

În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția l-a condamnat[18] la 12 ani de detenție politică. A revenit în 1956, dar, după doi ani, a fost din nou arestat și condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se comută la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul ducând povara a 6 ani de detenție[19], până la amnistia generală din 1964.

Creația poetului Radu Gyr avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor comuniste[20]. Evoluția poeziei sale poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viață inimaginabilă[21].

După eliberarea din închisoare, a fost amenințat (în permanență), urmărit de Securitate. A colaborat la „Glasul Patriei” (mai târziu „Tribuna României”)[22]. În acest ziar, destinat românilor din diasporă, a publicat reportaje, articole politice și poezii, semnate Radu Gyr[23]. Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.

La înmormântarea sa din cimitirul „Bellu Catolic”, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu…

[1] Cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale, cu orientare de dreapta și, uneori, de extremă dreaptă… Pamfil Șeicaru l-a înființat, în 1928, și l-a condus până la plecarea sa din țară (în 1944).

[2] În fața pericolului nazist, „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare și abia după asta să garanteze și frontierele altor țări”. Într-un articol publicat, la 15 aprilie 1939, a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a țărilor mici și mijlocii. Au rămas celebre, în anii războiului, polemicile lui cu comentatorul politic britanic Wickham Steed (de la postul de radio „Londra”).

[3] În august 1977, a făcut o vizită secretă în România, organizată de Securitate.

[4] Profesor universitar la Seminarul Teologic din București și Facultatea de Teologie din Chișinău… Iată cum îl descrie Dumitru Stăniloae: „Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelec­tuale… Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene, săvîrșind o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox”. Stăniloae nu a formulat obiecții la poziția lui Crainic, care dezvoltase o întreagă exegeză teologică pentru a demonstra că Vechiul Testament nu ar fi evreiesc, Isus nu ar fi fost evreu, Talmudul ar fi fost creat ca o armă de combatere și distrugere a creștinilor. Nici conducerea Bisericii Ortodoxe Române, sub conducerea patriarhului Miron Cristea, nu a contrazis afirmațiile lui Nichifor Crainic, un teoretician influent…

[5] A fost legionar, colaborator al Securității, unul dintre principalii ideologi antisemiți din România. În „Gândirea”, au apărut numeroase articole și eseuri programatice care vor defini orientarea politică similitudini cu fascismul italian) naționalistă a curentului gândirist, ortodoxismului militant. Crainic considera nazismul (național socialismul german) ca opțiune ideală, cea mai corectă pentru România. A publicat mai multe articole în care a elogiat regimul lui Benito Mussolini. A elaborat, în 1938, teoria „statului etnocratic” în lucrarea Ortodoxie și etnocrație. A colaborat la publicații precum „Sfarmă-Piatră” și „Buna Vestire” (oficiosul Mișcării Legionare).

[6] „Ramuri”, „Luceafărul”, „Drum Drept”, „Flacăra”, „Dacia”, „Transilvania”, „Cuget Românesc”.

[7] Apărut la București, în 25 ianuarie 1932, și suspendat/24 martie 1932 din ordin guvernamental, apoi reapărut în 9 iunie același an, până la 29 decembrie, când este din nou suspendat pentru un virulent articol al lui Nichifor Crainic, intitulat Țara regelui Wieder și a reginei Duduca, îndreptat împotriva lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și Camarilei regale.

[8] Și, după cum lăsa să se înțeleagă, inițiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism.

[9] Într-un articol „special” din rubrica Activitatea Tribunalului special. Noi criminali de război, în cercetarea Tribunalului Poporului, destinată să semnaleze „elementele reacționare” care puteau pune în pericol procesul de sovietizare a țării: Nichifor Crainic și Stelian Popescu trimiși în fața Tribunalului Poporului: „Prin hotărârea Consiliului de Miniștri, pe baza actului de acuzare întocmit de acuzatorii publici, s-a decis sesizarea Tribunalului Poporului pentru judecarea în conformitate cu dispozițiunile Decretului Lege Nr. 312 din 1945 a următorilor: Dobre Ion zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu, ambii ziariști” („Scânteia”, nr. 235, 27 mai 1945, p. 6).

[10] „Procesul scriitorilor și ziariștilor fasciști” s-a judecat în anul 1945, de către Tribunalul Poporului; a fost redeschis, la propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani. În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști. Curtea Supremă, după mai multe dezbateri procedurale, a admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat decizia cu Hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor celor implicați și condamnați de către comuniști. Din păcate, în acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor, scriitorul Pan V. Vizirescu.

[11] Menit să-i influențeze pe românii din exil. Ana Selejan considera că aceasta a fost o formă de mercenariat, în speranța reintrării în circuitul literar.

[12] Episodul este semnalat de Monica Lovinescu (o analiză a polemicii iscate atunci în România) în revista „Destin”/apărută în Spania; împotriva lui George Ivașcu, înverșunat contestatar al antologiei semnate de Manolescu, scriitoarea din exil remarcă, la p. 131: „Singurul criteriu cu putință privind trecutul este cel estetic. Poezia unui Crainic este inclusă în antologie iar nu articolele sale politice. Atunci? Luptele trecutului și ciocnirile ideologice aparțin istoriei, cel mult istoriei literare. Operele, literaturii. Totul e de a ști dacă poezia unor Crainic, Gyr sau Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este tărâmul pe care-l alesese Nicolae Manolescu, și era singurul justificat” (Monica Lovinescu, Asaltul umbrelor, în  „Destin”, Madrid, 1969, 19-20, pp. 126-135).

[13] O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu, apoi conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.

[14] Dedicat lui Ioin Moța și lui Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda (1937), pe timpul războiului civil dion Spania…

[15] Septembrie 1940-ianuarie 1941…

[16] „Barașeum” a luat ființă dintr-un considerent contextual: actorilor evrei le-a fost interzis să joace în idiș sau să apară pe scenele teatrelor românești. A fost singurul teatru evreiesc din țările Europei unde puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste. Și-a început activitatea la 1 martie 1941, cu revista Ce faci astă seară? Ulterior, foști demnitari sau susținători ai regimului au subliniat că teatrul a fost în măsură să ființeze pe durata guvernării antonesciene datorită toleranței regimului antonescian față de cultura evreiască. Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascizat a fost scoasă în evidență și de terți comentatori, pe plan internațional, înainte de 1989.

[17] Apoi la alte reviste literare: „Gândirea”; „Gândul românesc”; „Sfarmă-Piatră”; „Decembrie”; „Vremea”; „Revista mea”;  „Revistă dobrogeană”, „Ramuri”, „Adevărul literar și artistic”, „Axa”, „Iconar” etc., deopotrivă la ziarele „Cuvântul”; „Buna Vestire”; „Cuvântul studențesc”. Laureat al Premiului „Adamachi” al Academiei Române (vezi ziarul „Observatorul”). A scris povești pentru copii, semnând cu pseudonimul Nenea Răducu (Vezi biografia completă a poetului din cartea Poezia orală, Timișoara, Editura Vremea, 1994).

[18] Iată cuvintele rostite de Radu Gyr în fața celor care aveau ordin să îl condamne: „Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

[19] În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru; doi ani din pedeapsă i-a executat purtând lanțuri grele la picioare; când s-a îmbolnăvit grav, autoritățile i-au refuzat acordarea de asistență medicală; o mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.

[20] Avem o țară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbați nemuritori
Și unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.

Avem troițe sfinte, altare și icoane
Și candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi și prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.

Avem la Putna, sfânt și viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Și azi de-l vom chema să-nfrângă Apusul
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
Ca să păzească fără de schimbare
Credința dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinți, pe Iancu și martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.

Azi iarăși te-au suit vrăjmașii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra vina ta cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.
Avem un rai de sfinți
în temniți dați la moarte
Și aruncați în groapă neștiuți;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaște sfinte-n zeghe grea de deținuți.

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Și-acest pământ de Sfinți și de Eroi.

[21] Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea – ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce    i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față. Crezul său a devenit crezul unei întregi generații.

[22] Vezi și cazurile Nichifor Crainic, teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, poetul și editorul revistei „Gândirea”, preotului legionar Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei gardiste combatante în Spania…

[23] Sau cu pseudonimele Ioachim Pușcașul și Radu Miroslav.