Ziua proclamării independenței de stat a României
Publicat de nicolaetomescu, 9 mai 2021, 09:00
După înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, cu o paletă variată de forme politice și diplomatice, se desfășurase, prin intermediul românilor din străinătate, activitatea de propagandă pentru influențarea opiniei publice internaționale și crearea unui curent favorabil intereselor românești[1]. În același timp, au fost întărite legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani.
Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii Războiului Crimeii[2] a cunoscut o relansare, în primul plan al discuțiilor, a Chestiunii Orientale. Puterile europene au fost obligate să concentreze, din nou, asupra Imperiului Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de influență în Balcani. În iulie 1875, a izbucnit răscoala din Herțegovina; în august, același an, s-au ridicat la luptă bosniacii; în aprilie 1876, s-au răsculat bulgarii, iar, în iunie, Serbia și Muntenegru declanșau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în regiune. Soluția militară părea imposibil de evitat, la începutul anului 1877, după eșecul conferințelor internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și Londra (martie 1877).
În noile condiții, românii au luat măsuri tranșante pentru întărirea armatei[3]. Guvernul a adoptat, la început, o politică de neutralitate față de conflictele din sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Prim-ministrul Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante, prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman; în aceeași notă, declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.
Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat partea română să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus[4] condițiile trecerii armatei imperiale, pe teritoriul național, în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București (4 aprilie 1877) convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României. S-a hotărât (6 aprilie 1877) să fie mobilizate, preventiv, armata permanentă și teritorială, deoptrivă cea de rezervă. Pe 25 aprilie/același an, a fost încheiată mobilizarea armatei, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război[5]. Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră. În noua situație, trupelor române li s-a ordonat să riposteze, ferm, față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cuprinsul sesiunii Adunării Deputaților, din 29 aprilie 1877, și a Senatului (de a doua zi, 30 aprilie), România declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.
[…] D-lor, și Camera, și Senatul, la interpelările d-lor Stolojan și Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de rezbel, au recunoscut că suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă și că acele legături sunt rupte mai întâi de către Înalta Poartă.
[…] În starea de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare.[6]
Celebrele cuvinte ale lui Kogălniceanu au rost rostite în ziua de 9 mai 1877 (stil vechi). În aceeaşi zi, cele două camere au votat, în unanimitate în Senat şi cu două abţineri în Camera Deputaţilor, „independenţa absolută a României”[7].
La 10 mai 1877, guvernul, membrii corpurilor legiuitoare, mitropolitul Moldovei, preşedintele Curţii de Casaţie, preşedintele Curţii de Conturi, reprezentanţii altor autorităţi şi delegaţii ale locuitorilor din Argeş şi Buzău au mers la Palat, felicitându-l pe Carol I pentru a XI-a aniversare a urcării sale pe tron şi aclamându-l în noua calitate de suveran independent. Domnitorul a proclamat, solemn, independenţa. Au avut loc manifestaţii (în numeroase judeţe); de atunci, 10 mai trebuie considerată o sărbătoare cu dublă semnificaţie, devenind Ziua Naţională până în 1947.
Obţinerea independenţei este indisolubil legată de personalitatea lui Carol I, principal artizan al României moderne. „Zece generali ruşi pot fi numiţi în subordinea mea, dar niciun general rus nu-i poate comanda domnitorului Carol”, a replicat marele personaj al istoriei României atunci când solicitarea „aliaţilor” viza ca armata română să fie subordonată unui corp de armată rus. Reformele sale în domeniul militar au dus la naşterea unei forțe combatante care a luptat cu mult curaj, obţinerea independenţei fiind consfiinţită prin jertfe. Fără a nega rolul conjucturii internaţionale[8] şi al cancelarului Bismarck[9] în obţinerea independenţei, aceasta a fost obţinută de Carol I, de o clasă politică resposabilă şi de oamenii în uniformă, care au înroşit cu sângele lor câmpurile de luptă. Independenţa a fost pasul decisiv către realizarea Marii Uniri.
[1] La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat cu mare potențial, dar cu o suprafață de 121.000 km2 și cu o populație de aproximativ 5 milioane de oameni. Alte 5 milioane de români trăiau în pronvinciile ocupate de imperii. Dezvoltarea, aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman…
[2] Războiul Crimeii a avut loc între octombrie 1853 şi februarie 1856, fiind purtat între Imperiul Rus şi o alianţă a Imperiului Francez, Imperiului Britanic, Imperiului Otoman (la care s-a alăturat şi Regatul Sardiniei). Războiul a făcut parte dintr-o lungă competiţie între principalele puteri europene pentru influnţă asupra teritoriilor din Imperiul Otoman, care se afla în declin. Războiul a fost purtat, în cea mai mare parte, în Peninsula Crimeea, deşi au fost organizate şi mici campanii în estul Anatoliei, în Caucaz, la Marea Baltică, Oceanul Pacific şi Marea Albă. În Rusia, acest conflict este cunoscut şi ca Războiul Oriental, iar în Marea Britanie a fost numit şi Războiul rus…
[3] Începând cu 1876, a fost decretată o mobilizare parțială, a fost creat corpul de observație de la Gruia, au fost executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice…
[4] La Livadia, în septembrie 1876…
[5] România a mobilizat peste 125.000 de oameni, dintre care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați, în vederea instruirii, aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membrii ai milițiilor (aproximativ 33.000). Imediat după mobilizare, s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost considerate Calafatul și Bucureștiul. Comandamentul român a hotărât ca două divizii, care formau Corpul 1 de armată, să asigure apărarea în cazul unui atac otoman dinspre Vidin, iar Corpul 2 de armată, format tot din două divizii, să asigure apărarea capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia. Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și constau în două regimiente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română a asigurat apărarea liniei Dunării pe un front de 650 km, până la sosirea trupelor țariste. Armata rusă a început traversarea Prutului pe la Ungheni, pe la nou construitul pod „Eiffel”, în noaptea de 11-12 aprilie 1877…
[6][6] Iată continuarea Declarației din 9/21 mai 1877:
(…)Însă d-lor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate d-lor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi independenți către turci? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva. Erau niște legături sui-generis, niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi.
Încercările Turciei, pretențiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel putin se repetau necontenit și mai mult în scris, căci în fapt nu se puteau face, pentru că Turcia slăbea din ce în ce mai mult, și numai când slăbea socotea de cuviință a-și arăta puterea către noi, pe care ne credea slabi. În acest mod, rezistența Turciei ni s-a manifestat mai cu seamă în acești din urmă 20 de ani, nevoind să intre în înțelegere cu noi spre a preface acele legături sui-generis, care nu mai sunt ale secolului actual și care, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta.
D-lor, eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat și care sunt în guvern, și care au fost, și care astăzi iau parte în parlamentul otoman. Ei sunt datori să vadă că au greșit când au răspuns pururea și într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turcești îndreptate asupra noastră; aceasta ne-a adus în trista necesitate ca, precum pe noi ne pâra Poarta și ne învinovățea că am trădat interesele imperiului, că am rupt buna-credință, să declarăm și noi la rândul nostru că, fiindcă tunul raționează și pune în aplicațiune amenințările cuprinse în nota din 2 mai a lui Savfet-pașa, asemenea și noi am făcut recurs la tun și tunul nostru răspunde tunului otoman.
Ne intrebați acum ce suntem? Suntem în stare de rezbel cu turcii; legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte și, când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimți ca România să reintre în pozițiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă și jignitoare […].
Așadar, d-lor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentanței naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă. Însă, d-lor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudența, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit de loc de notele lui Savfet-pașa; dar foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte zise la tribuna parlamentului din Londra că România face parte integrantă din Imperiul otoman și că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dar ce să facem? Să stăm morți? Nu, d-lor, căci morților nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu comptează cu morții. Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie, trebuie să dovedim că avem cunoștința misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și această misiune în momentele de față este încredințată fraților și fiilor noștri care mor la hotare.
[…] Așadar, trebuie să dovedim că, dacă voim să fim națiune liberă și independentă, nu este pentru ca să neliniștim pe vecinii noștri, nu este pentru ca să fim un popor de îngrijiri pentru dânșii; din contră, și încă mai mult decât până acum, să arătăm că suntem o națiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de națiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale și materiale, iar nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniștim pe cineva. Noi voim să fim bine cu toate puterile și cu Rusia, și cu Austria, și chiar cu Turcia; și cu Turcia vom face legături nouă, […] iar nu să rămânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au rațiunea lor de a fi.
Mă rezum, d-lor: voim să fim independenți, pentru că voim să trăim cu viața noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greșelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fie un bulevard în contra rezbelului.
[…] Încă o dată vă declar, d-lor, în numele guvernului că noi ne privim ca în rezbel cu Porta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care și guvernul, și dv., și țara întreagă o dorește să o vadă cu o oră mai înainte.
[7] S-a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. A fost instituit ordinul național Steaua României cu cinci clase, urmând ca acesta să fie acordat tururor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene (Franța) au primit cu rezervă Proclamația de Independență sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei românilor…
[8] Cu dus și întors… Tratatul de pace între Imperiul rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano (3 martie 1878). Acesta a creat Principatul Bulgariei și a recunoscut independența Serbiei, Muntenegrului și a României. În România, există opinia conform căreia Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată, pe 4 aprilie 1877, de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de Mihail Kogălniceanu. Respectiva convenție, care a reglementat tranzitul trupelor rusești prin țară, poate fi interpretată drept una prin care Rusia s-a obligat „să mențină și respecte drepturile politice ale statului român, așa cum rezultă ele din legile interne și din tratatele existente” și, de asemenea, să apere „integritatea prezentă a Romaniei”. Partea română a crezut că folosirea verbului a „apăra” într-un act diplomatic înseamnă recunoașterea status-quo-ului configurat de către Congresul de la Paris din 1856, unde trei județe în Basarabia de Sud (o parte a Bugeac-ului, o regiune contestată, cucerită în mijlocul secolului XIV de români, cucerită apoi de turci la finalul secolului XV și organizată de otomani, până la sfârșitul secolului al XIX-lea – când a fost cucerită de ruși) au fost luate de la Imperiul Rus, înfrânt în Războiul Crimeii, alipite românilor din Principatul Moldovei… Totuși, reglementările Tratului de la Paris nu mai erau aplicabile în 1878, deoarece acel tratat menționa faptul că Puterile Europene asigurau, în 1856, că „vor menține integritatea Imperiului Otoman”, realitate invalidă după înfrângerile din Balcani și pierderile teritoriale. În lipsa unor reglementări internaționale în picioare, în 1878, teritoriile luate de la Rusia /în 1856/ în Sudul Basarabiei au fost subiectul unor negocieri cu partea română, iar Rusia le-a revendicat, lăsând Dobrogea de Nord părții române…
[9] Și acesta este discutabil… La conferința de pace de la Berlin (1878), s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, plus mica Insulă a Șerpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris, din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic, datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre…
dr. Nicolae Tomescu
redactor-șef Radio Iași
